Translate

miercuri, 21 februarie 2024

Lacrimile naturii


Zorii zilei abia s-au ivit, e linişte. Firele de iarbă, frunzele în bătaia razelor de soare tremură, purtând pe ele picături mici de apă ca nişte lacrimi, la vederea răsăritului de soare. Printre ciobanii de la poala muntelui Retezet, se afla de câteva zile un flăcău. Urcase la munte cu gândul de a învăţa, era anul 3 la filozofie. În dimineaţa aceasta se trezii devreme, dorind să vadă răsăritul soarelui. Stătea pe o stâncă privind cerul ce se lumina din ce în ce mai mult când, se auzi strigat pe nume. Se întoarse şi-l văzu pe moş Gligor în jurul unui foc mic, făcându-i cu mâna.
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.
- Ce lacrimi moş Gligor? Astai rouă. Este un fenomen atmosferic, prezent în toate colţurile pământului cu excepţia regiunilor polare. În clipa în care aerul nu mai poate susţine umezeala o depozitează pe suprafeţe mai reci decât aerul.
- Mă! Zici că eşti filozof?
- Da moşule, în anul trei.
- Se vede dar, să şti că eu rămân la ideea mea. Roua e creaţia lui Dumnezeu, mă înviorează în fiecare dimineaţă şi mă duce cu gândul la El.
În colţul ochilor săi limpezi, Dănuţ, zării o lacrimă curată ce sta să se prelingă pe obrazul obosit al bătrânului Gligor. Stătea acolo agăţată de o geană precum bobul de rouă de pe firul ierbii. Se desprinse şi alunecă uşor pierzându-se printre ridurile săpate de timp pe chipul lui.
- Moşule de-a lungul anilor ai avut ocazia să-l vezi pe Dumnezeu?
- Tinere, dacă tăceai, filozof rămâneai! Pot să-ţi spun că-L văd pe Dumnezeu în fiecare clipă. Priveşte chiar şi în picurul acesta de rouă e Dumnezeu. Chiar nu vezi nimic?
- Nu, nu văd. Dar în lacrima dumitale văd multe clipe de suferinţă şi nelinişte. Lacrima pe care te străduieşti să o ascunzi, cu palma bătătorită de muncă, strânge în ea un trecut plin de greutăţi. Dacă există dumnezeu, de ce te-a lăsat să suferi?
- Îmi pui această întrebare crezând că-ţi voi da dreptate, dar, fiul meu, cu mulţi ani în urmă, Moise omul lui Dumnezeu în cântecul lui de rămas bun s-a adresat poporului Israel:”Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvintele mele, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de rouă pe iarbă!” (Deutronom 33, 2). Ei bine, eu nu am crezut în Dumnezeu o vreme. Am trăit, bucurându-mă de toate lucrurile lumii. Cunoşteam şi ultimul decoperit de ştiinţa modernă care se lega de materia mea îndrăgită, filozofia. Dar ce folos de ele dacă m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Boala, mi-a transmiso tatăl meu c are era bolnav de T.B.C. Filozofia nu mă ajuta cu nimic. Eram tot timpul supravegheat de cadre medico-sanitare. În tot timpul mă străduiam să-mi termin cartea cu privire la ceea ce se află dincolo, în necunoscut. Am întrerupt tratamentul şi am venit aici, unde slavă Domnului m-am vindecat.
- Binenţeles aici aerul e curat iar laptele de oaie face bine.
- Aşa spui tu tinere, dar şi aerul e tot darul lui Dumnezeu. Când am citit cuvintele lui Moise, mi-am adus aminte cât timp au lucrat cercetătorii pentru a descoperii fenomenul apariţiei bobului de rouă...Dacă aceştia ar fi avut o fărâmă de credinţă ar fi înţeles că toată ştiinţa lor e în mâna lui Dumnezeu şi că doar el poate face cunoscut misterele creaţiei Sale. Aici în munte mi-am adus aminte ce o poezie scrisă de Nicolae Iorga:

”Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi-ai săi nu l-au cunoscut

A trebuit ca trupul Său
De mucenic Să-L bată-n cuie
Ca să se arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri să ne suie!”

Vezi, a trebuit ca El să sufere, să urce pe calvar pentru a se arăta dragostea lui Dumnezeu. Ca şi El a trebuit să sufăr şi eu, să las în urmă lumea, să urc aici în munte şi să-L cunosc pe Dumnezeu. Pentru mine fiecare dimineaţă este o uşurare. Cu Dumnezeu alături sunt fericit. Vorbeam de o boală, unde-i boala? Vorbeam de greutăţi, unde-s oare acum, poverile mele? E adevărat, au fost destule, dar s-au dus. Când am înţeles că există dumnezeu, am închis ochii şi am căzut în genunchi. Privirea mea s-a întâlnit cu cea a Domnului Iisus, iar când mi-am deschis ochii, poverile şi pe rând toată teama, neliniştea, nehotărârea, egoismul, boala şi necazurile, dispăruseră.
Toată filozofia lumii era un nimic în faţa celor ce mi se descopereau acum. Stropii aceştia de rouă, suave lacrimii ale lui Dumnezeu, care curg ca iubirea de mamă peste omenire mi-au arătat o lume necunoscută până atunci.

Dănuţ, nu a fost în stare să pronunţe un cuvânt, pentru că şi-a dat seama că avea în faţă un fost lector şi decan al facultăţii de filozofie, despre care auzise, dar care demisionase din motive de sănătate.În cele din urmă îndrăzni şi întrebă:
- Dumneavoastă credeţi cu adevărat? Credeţi, întradevăr în tot ce aţi spus?
Cuvintele lui Dănuţ erau gâtuite de emoţie şi tot atât de arzătoare ca şi ochii care-l priveau pe moş Gligor, de al cărui răspuns avea să depindă viitorul lui.
- Aşa e tinereţea, găseşte că durerea e inutilă şi nu se împacă cu ea. Tinereţea este zâmbetul viitorului în faţa unui necunoscut care e însuţi viitorul şi, e firesc să fie fericită. S-ar spune că răsuflarea îi este făurită din speranţă! – sunt cuvintele lui Victor Hugo şi aşa este. Ştiu Dănuţ că aştepţi să-ţi spun că tot ceea ce am vorbit este doar teorie şi că această teorie mărginită, neputând dă dezvăluie adevărul curat. Dar nu voi spune aşa. Renunţând la teoriile filozofice despre evoluţie, despre viaţă, despre om, despre necunoscut, am renunţat la ateism. Renunţând la aceasta, am înţeles cât de dezgustătoare e minciuna adcunsă în teoriile filozofice ateiste.
- Şi eu ce să fac, să renunţ la facultate?
- Nu. E nevoie de tine în societate. Dumnezeu are nevoie de filozofi aşa cum are nevoie de oameni simpli. Este nevoie de filozofi care să-L dezvăluie în faţa oamenilor pe Dumnezeu. De filozofi creştini, nu atei.

Spunând acestea şi-a împreunat mâinile, şi-a ridicat ochii spre cer, rămânând tăcut multă vreme. Apoi, a izbucnit în plâns zicând:
- Atâţia ani am făcut ca în alţii să se nască ateismul!
- Moş Gligor, nu e cazul să plângi, m-ai convins. Sensul vieţii îl pot găsi doar citind cuvântul lui Dumnezeu şi pentru aceasta îţi mulţumesc din inimă.

Trecură câteva ceasuri bune de când stăteau de vorbă şi, pe la amiază, Dănuţ îşi strânse lucrurile pentru a coborî în vale. Peste câteva zile începea noul an şcolar. Cobora agale pe poteca de munte întorcându-şi capul din când în când spre stânca de unde se simţea urmărit de privirea bătrânului. La gestul lui, de rămas bun, moş Gligor îi spuse:
- Să nu uiţi, că atunci când vei vedea picăturile de rouă – lacrimile naturii să meditezi la cel care a creat roua!
- Nu – nu am să uit, spuse Dănuţ, nici de ceea ce a spus Moise!.....şi se pierdu în umbra unui brad.

Amin

Sorin Micuțiu

sâmbătă, 3 decembrie 2022

Bunico, îngeraşii plâng...!

Maria era o fetiţă cu părul bălai. Avea doar şase anişori, şi, cu toate acestea, era un suflet deosebit de înţelept. Însă acum trecea printr-o situaţie deosebit de grea pentru ea. Părinţi se certaseră şi erau în divorţ, iar Maria trebuia să stea cu bunica ei şi să aştepte hotărârea judecătorului. Într-una din seri, razele blânde ale lunii au coborât uşor spre micul cătun unde locuiau Maria cu bunica ei, au pătruns prin stropul de geam şi s-au apropiat încetişor de colţul în care Maria se aşezase pe genunchi, i-au mângâiat obrăjorii şi au rămas lângă ea pentru a o însoţi în rugăciune. Maria le simţi prezenţa şi se bucură mult. Acum nu-i mai era frică de întuneric pentru că nu mai era singură. Din colţul întunecat, ridică ochii şi privi prin mica fereastră, spre stropul de cer şi începu rugăciunea:

 
„Înger, îngeraşul meu ce mi te-a dat Dumnezeu todeauna fi cu mine şi mă-nvaţă să fac bine eu sunt mic,tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare în tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte!”

Când termină rugăciunea, începu să plângă... Era pentru prima dată când îşi aduse aminte toată rugăciune aşa cum o învăţase de la mama ei. Cu gândul la ea şi la îngeraşul ei cel drag, Maria se cuibări în pătuţul ei, sub plapuma moale şi călduroasă, păşind încetişor în mare împărăţie a somnului şi a viselor. Maria se simţi înconjurată de o lume nouă în care natura era atât de blândă încât ea putea să prindă orice vieţuitoare pentru a o mângâia. Avea în faţa ochilor un fluturaş atât de frumos! Semăna cu un mic curcubeu cu aripi... 

Dori să-l prindă dar, se temu să nu-l strivească. La un moment dat, Maria văzu într-o poieniţă patru îngeraş. Îşi înălţă capul, se ricică pe vârful picioarelor pentru a vedea mai bine şi îşi frecă născucul a nedumerire. Dori să meargă spre ei, dar auzi pe unul din îngeraşi rostindu-i numele. Atunci Maria se opri şi continuă să-i asculte:

- Ce trist – spuse unul dintre îngeraşi – mâine ne vom despărţi! 
- Am fost atâta timp împreună şi am fost atât de fericiţi.... spuse un alt înger. 
- Oare, noi nu putem face nimic pentru a-i împiedica să se despartă? rosti îngerul despre care Maria bănuia că ar fi îngerul păzitor al bunicii ei.
- Nu, noi nu mai putem face nimic – spuse ultimul dintre ei – doar puiul acesta de om, Maria, îi mai poate opri. 

După aceste cuvinte se făcu linişte. Maria ieşi din ascunzătoare, dorind să-i întrebe ceva. În acele clipe simţi cum cineva o prinse uşor cu mâna de umăr strigând-o pe nume. Se întoarse şi o zări ca prin ceaţă pe buncica ei, care vorbea cu glas mângâietor: 

- Maria, trezeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu mămica şi tăticul tău.

Fetiţa se frecă la ochişori şi îi spuse bunicii plângând:

 - Bunico, îngeraşii plâng...! 

Ajunşi la tribunal, bunica şi Maria a trebuit să aştepte să fie chemate în sala de judecată de către judecător. Din locul în care erau, se auzea bine ce se discută în sală, astfel că Maria asculta cu atenţie:

- Domnule şi doamnă dragă, mă uit la dumneavoastră cu câtă libertate vorbiţi despre acest divorţ de parcă nu ar fi mare lucru. Eu tot doresc să vă opresc, dar dumneavoastră nu luaţi nimic în seamă. Ei bine, având în vedere că amândoi vă iubiţi fetiţa şi că vă luptaţi pentru a obţine custodia ei, găsesc cu cale ca într-o astfel de situaţie, drumul cel mai scurt este cel mai drept. Să intre Maria. – spuse judecătorul.

 Maria intră alergând spre părinţii ei, îi îmbrăţişă zicând cu lacrimi în ochi: 

- Mamă, tată, ce dor mi-a fost de voi...! 

Părinţii ei plângeau mângâidu-i părul, după care deveniră din nou reci şi spuse judecătorului să continue procesul, să facă dreptate. 

Judecătorul o luă în braţe pe Maria şi o aşeză pe biroul cel mai înalt din sală pentru a putea fi văzută de toţi cei prezenţi, după care întrebă: 

- Maria, cât de mult îi iubeşti tu pe mama şi pe tatăl tău?

 Fetiţa stătu puţin pe gânduri, îşi apropie palmele, după care le depărtă cât putu ea de mult, exclamând: 

- Atât de muuult! 

Judecătorul s-a întors într-o parte ştergându-şi o lacrimă ce i-a ieşit printre gene, apoi, stăpânindu-şi glasul tremurător, o întrebă din nou:

 - Dar pe care dintre ei îl iubeşti tu mai mult? 

Ochii fetiţei se umplură de lacrimi... Chiar dacă era un copil, a înţeles de ce era în locul acela. Se uită în ochii mamei, apoi în ochii tăticului şi nu răspunse nimic. 

- Maria, părinţii tăi s-au certat şi nu mai vor să mai fie împreună... Spune, cu cine vrei să rămâi? 

Fetiţa se ceru jos de pe birou, merse la mama ei, o luă de mână, la fel şi pe tatăl ei şi spuse:

- Eu îi vreau pe amândoi!

Părinţii se uitară unul la altul, după care se prăbuşiră fiecare pe pieptul celuilalt plângând, îmbrăţişând-o totodată şi pe Maria. Tatăl dori să îi spună ceva judecătorului, dar plânsul îi opri vorbele în gât. Cu Maria de mână, cei doi părinţi părăsiră sala de judecată fericiţi cum nu fuseseră parcă niciodată. Judecătorul se uită în urma lor ştergându-şi de mai multe ori lacrimile, cum dealtfel făceau toţi oamenii prezenţi în sală, şi rosti încet: 

- Cât de aproape era să fac o nedreptate....mulţumesc Doamne că m-ai luminat!

 Ajunşi acasă, Maria îşi întrebă părinţii: 

- Mămico, tăticule, aşa-i că acum îngeraşii sunt fericiţi?
 -... Amin

duminică, 27 noiembrie 2022

Îmi deschid palmele către cer


Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se deprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştrii.
O dată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii, ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor...
Cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşur prin proaspătul strat alb de steluţe, mă simt neputincios, un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.
Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...
Multe din trecerea anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem, pentru că pe urmele faptelor noastre vor călca copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!
Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...
Aud o şoaptă, o întrebare:
Ce gând ai în inima ta?
Ce vrei să faci cu el, să-l înfăptuieşti bine sau rău?
Cine l-a pus acolo?
Nu aştepta să vezi asta prea târziu!
Doamne, te rog, alungă din inimile noastre orice gând de gheaţă, pune în noi focul iubirii de Tine şi de semenii noştri!
Orice anotimp are bucuriile lui.  Intrarea într-unul înseamnă ieşirea din altul, exact ca la cumpăna dintre ani sau dintre viaţă şi Viaţă. Fiecare anotimp, fiecare an, are noutatea lui. Oricât de cunoscut ni se pare  unul sau altul, el este mereu nou şi trebuie sa fie pentru noi prilejul unui nou început. Dacă am simţi întradevăr aşa, dacă ne-am împrospăta legămintele de iubire, ar fi mereu primăvară cu zeci de proiecte îmbobocite care vor aştepta căldura Soarelui-Hristos peste focul verilor noastre împodobite cu frunzele faptelor bune care răcoresc roadele în aşteptarea culesului, a toamnei, când, nu numai că nu ne vom ruşina de trecerea anilor, dar vom aştepta alături de copilul din noi, şalul cel alb al iernii. Atunci frigul şi gheaţa nu ne vor mai tulbura duhul şi nu ne vor mai cutremura inimile. Un colind dacă am avea, l-am cânta cu plăcere, cu oricine ni s-ar alătura, nu ar mai fi grupuri şi grupuleţe...În ciuda frigului de afară, inimile noastre vor fi cuptoare în care vom coace unii pentru alţii colăcelul cel cald, proaspăt, mirosind a părtăşie, împărţindu-l şi primindu-l cu aceeaşi dragoste cu care primim pâinea iubirii din Hristos.
Ce fericiţi vom fi!
Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...
M-am temut de ce ar spune lumea dacă aş renunţa să fiu ca ea şi am ajuns să vorbesc de frig, de gheaţă…Nu, nu la lumea din care m-a scos Hristos în ziua întoarcerii mele la El, mă refer.  Ea m-a convins că nu mă poate face fericit. Mă refer la ,,lumea noastră”, a celor ce ne vedem altfel, dar suntem doar căldicei sau aproape reci…Câtă încredere a avut fulgul de nea să se aşeze în palmele mele, ştia că se va topi, jertfa lui însă m-a făcut să-mi întind mâinile către cer ruşinat de îndrăzneala acestui sol ceresc. Orice bucurie are în spatele ei o jertfă…Cine nu şi-a văzut părinţii plângând nu ştie despre ce vorbesc...
Doamne, ajută-ne să răscumpărăm acest anotimp al bunei învoirii, să ne bucurăm retrăind copilăria, nu din amintiri, ci din prezentul acesta tainic şi minunat…

marți, 3 noiembrie 2020

Povestea unui îngeraş

Iată cu ajutorul lui Dumnezeu, astăzi, 03,11,2020 readuc din nou în fața cititorilor această poveste, după ce cu 6 ani în urmă, în 03,11,2014 am reunit într-o singură postare toate contribuţiile voastre.  Am pornit într-o miercuri, 28 ianuarie 2009, :) împreună cu voi să scriem o poveste, o creaţie interactivă. Până acum a mers bine. Vă asiguram atunci, din experienţă, că va fi o aventură interesantă, plină de emoţie, şi de o împlinire sufletească...pentru mine aşa a fost. Colaborarea cu voi m-a făcut să mă simt mai aproape de oameni şi de Dumnezeu. Mai spuneam la începutul acestei aventuri :”Haideţi, pentru câteva momente, să redevenim copii, să fim printre îngeri...şi, poate, să fim chiar ,,îngeri” pentru cei din jur. Să zicem: ,,Doamne, ajută!” şi să scriem primele gânduri”

Vă mulţumesc de colaborarea de până acum şi să spunem din nou: ,,Doamne, ajută!” şi să mai scriem câteva gânduri...Sincer, îmi doresc să-l văd pe Florinel crescând, alături de îngeraşul său, bucurându-se alături de părinţi, trecând prin şcoala vieţii, prin încercări, ieşind biruitor din ele, şi de ce nu legănându-şi nepoţeii. Eu cred ca se poate lucrul acesta...depinde de noi.
Am adunat aici toate fragmentele scrise de noi împreună cu voi timp de două luni, aici aici ; aici ; aici și aici, pentru a face povestea unitară. Vă mulţumim din suflet! E atât de frumoasă până acum! Trebuie să o continuăm! ...

vineri, 10 aprilie 2015

Povestea mielului jertfit

Primăvara îşi întinse veşmântul peste toată natura, livezile prinseră viaţă, iar mugurii stăteau nerăbdători, gata să iasă la lumina soarelui. Oamenii se pregăteau pentru a întâmpina Sfânta Sărbătoare a paştelui. Păstorii îşi scoaseră turmele de oi pe câmpul înverzit, pentru a se dezmorţii după o perioadă lungă de şedere în staul. Mieluşeii zburdau pe câmp, plini de bucurie, minunându-se la fiecare pas, de ceea ce ochişorii lor plăpânzi descopereau în joaca lor. Când credeau că s-au depărtat prea mult de turmă, se întorceau alergând, întrecându-se unul pe altul, lângă mama lor, după care porneau din nou să cerceteze natura încă necunoscută de ei. Printre ei, se afla şi un mieluşel orfan care se întrista de fiecare dată când vedea că el nu are unde să-şi plece capul şi nu avea cine să-l sărute pe frunte ca pe ceilalţi. De aceea deseori abadona jocul şi se aşeza pe câte un maidan, cu ochişorii închişi, încercând să-şi uite durerea. Vântul cald de primăvară şi raza soarelui îl mângâiau şi îi adiau pe la urechi, şoptindu-i încetişor cuvinte calde, dorind parcă să-l aline.

vineri, 5 decembrie 2014

Povestea steluţei de Crăciun - o creaţie interactivă



Aici am început anul trecut o poveste interactivă. Scrierea ei a însemnat pentru autori un mod extraordinar de a aştepta sărbătoarea Naşterii Domnului...Redevenisem copii...şi-n hoinăreala noastră printre cuvinte calde şi steluţe de zăpadă, ni s-au legat inimile făcând încă un nod de iubire... vă invit cu mare drag în lumea ei...Nu veţi regreta! :) )




Lectură plăcută!

Era sfârşit de noiembrie, şi, după o toamnă
caldă, frigul începu a strânge copiii în jurul sobelor încălzite. În satul de sub dealul împădurit, căsuţa lui moş Ambrozie părea o mică bijuterie. Albă, cu ferstre mici, cu acoperişul negru stătea pitită sub deal. În casă era cald, era bine...Mirosea îmbietor a plăcintă cu mere şi gutui. Bunicul o ţinea pe Angelica pe genunchi, în timp ce priveau pe fereastra de la casa scundă. Primii fulgi îşi începură valsul lor...La început erau câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi... Angelica îl rugă pe bunicul ei să iasă puţin afară...Până să obţină încuviinţarea, îşi lipi năsucul de geam, iar de partea cealaltă se lipise o steluţă de zăpadă...( Miriam)
De multă vreme privea spre casuţa din vale…

joi, 3 martie 2011

Recenzie realizată volumului de proză "Declin".

O ANTOLOGIE NUMITĂ „DECLIN”

de Florin Contrea

Cartea Declin despre care doresc să scriu acum, apărută în anul 2010 la editura Arhip Art din Sibiu, coordonată de Valentina Becart, înmănunchează eforturile literare a 30 de autori români, din România şi din străinătate. Mi se pare interesant faptul că, spre deosebire de alte antologii de literatură, în apariţia acestui volum complex un rol deosebit de important l-a jucat... internetul. Toţi autorii sunt internauţi, colaboratori ai diferitelor reţele cu caracter literar, şi au participat activ la apariţia operei, străduindu-se să participe cu texte de o factură tematică extrem de eterogenă – singurul lucru comun fiind efortul de a realiza texte cât mai finisate pe plan estetic şi stilistic.  
Din punct de vedere tematic, aici predomină naraţiunile autobiografice cu diferite întâmplări, cel mai adesea bizare, neobişnuite, cele mai multe dramatice chiar dacă, uneori, sunt tratate cu ironie şi umor. Remarc povestirile cu caracter istoric, care au şi semificaţii simbolice, sau alegorice, unele marcând destinul unor familii care se continuă în timp sau se sting în împrejurări emoţionante.
Cartea este deosebit de voluminoasă, de peste 500 de pagini. Majoritatea povestirilor au caracter autobiografic, unele sunt inspirate din istorie, altele sunt rodul fanteziei poetice. Din punct de vedere stilistic, sunt extrem de diversificate dând impresia unui labirint multicolor dar de bună şi foarte bună calitate, cred eu. O analiză succintă a operelor publicate în acest volum se impune:

duminică, 20 februarie 2011

Povestea unui îngeraş

Iată cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi, 20.02.2011, am reunit din nou toate contribuţiile voastre.  Am pornit într-o miercuri, 28 ianuarie 2009, :) împreună cu voi să scriem o poveste, o creaţie interactivă. Până acum a mers bine. Vă asiguram atunci, din experienţă, că va fi o aventură interesantă, plină de emoţie, şi de o împlinire sufletească...pentru mine aşa a fost. Colaborarea cu voi m-a făcut să mă simt mai aproape de oameni şi de Dumnezeu. Mai spuneam la începutul acestei aventuri :”Haideţi, pentru câteva momente, să redevenim copii, să fim printre îngeri...şi, poate, să fim chiar ,,îngeri” pentru cei din jur. Să zicem: ,,Doamne, ajută!” şi să scriem primele gânduri”

Vă mulţumesc de colaborarea de până acum şi să spunem din nou: ,,Doamne, ajută!” şi să mai scriem câteva gânduri...Sincer, îmi doresc să-l văd pe Florinel crescând, alături de îngeraşul său, bucurându-se alături de părinţi, trecând prin şcoala vieţii, prin încercări, ieşind biruitor din ele, şi de ce nu legănându-şi nepoţeii. Eu cred ca se poate lucrul acesta...depinde de noi.

miercuri, 2 februarie 2011

Andrei şi moş Nichifor




„Lăsaţi copilaşii
să vină la Mine
şi nu-i opriţi,
căci împărăţia cerurilor
este a celor ca ei”
(Matei 19:14)







Era pe la începutul lunii Iulie  când familia Micu, se hotărâse să se mute pentru o perioadă la sat, în casa părintească, rămasă nelocuită de multă vreme.
Andrei, unicul lor copil primi vestea cu o nespusă bucurie pentru că deşi avea doar opt anişori nu mai fusese niciodată la sat şi auzise el că la sat este mult, mult loc de joacă.
După câteva zile se aflau cu toţii într-un autobuz ce tranversa râuri, păduri şi alte sate de munte într-o goană nebună, dorind parcă să ajungă cât mai repede la staţia finală.
Cât despre Andrei, căzuse într-o stare de visare, prin mintea lui trecu tot felul de scene văzute la televizor, în curând toate acestea pentru el vor putea deveni realitate.
Odată ajuns în sat, Andrei îşi făcu foarte mulţi prieteni de joacă cu care îşi petrecea timpul de dimineaţa şi până pe înserat.
Într-o zi, mai precis într-o vineri, ceata de copii împreună cu Andrei, hoinărea prin mica pădure de la marginea satului, jucându-se de-a haiducii. Andrei era şeful. Când jocul lor era în toi, apăru pe cărare un bătrân cu părul alb ca spuma laptelui, la vederea lui, Andrei, fără să-şi dea seama ce face a strigat:”Inamicul!”. Copii au început să arunce cu conuri de brad râzând de neputinţa bătrânului de a se apăra.
Bătrânul se împiedică şi căzu cu faţa în jos rămânând acolo multă vreme.
Copii se împrăştiară, numai Andrei mai rămase acolo. Cu paşi timizi el se apropie de bărânul ce se ridicase între timp şi se aşezase pe trunchiul uni copac răsturnat.
- Nene, v-am lovit?
- Nu, nu m-aţi lovit.
Fu răspunsul bătânului, după care tăcu. Andrei, privea mereu în pământ, iar în clipa în care îşi ridică ochii şi-l privi pe bătrân drept în faţă zări pe obrajii lui două râuleţe de lacrimi.
- Moşule de ce plângi?
- Hei, copilaşul meu, e o poveste lungă! Am avut şi eu trei copii aşa frumoşi ca tine, dar ia chemat Domnul la El.
- Şi stă departe Domnul?
- Nu, ochii Lui ne văd pe fiecare.
- Moşule, dar cum îl cheamă pe acest Domn?
- Dar pe tine cum te cheamă?
- Pe mine mă cheamă Andrei şi sunt copilu lui Micu, am venit aici în sat nu de multă vreme.
- Hei bine Andrei, pe Domnul îl cheamă Iisus şi este Fiul lui Dumnezeu, El a venit la noi demult pentru că ne iubeşte. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cum nu ai auzit de El?
- Am auzit de Dumnezeu, tăticu îl pomeneşte de câte ori este supărat.
Moş Nichifor (aşa îl chema pe bătrân), îl prinse pe Andrei de mână cu blândeţe şi îl întrebă:
- Vrei să vi cu mine la Biserică?
Andrei clătină din cap că doreşte să meargă cu el, deşi nu înţelegea mai nimic din toate cuvintele moşului. Şi aşa din vorbă în vorbă ajunseră în faţa bisericii. Acolo bătrânul îl pofti înăuntru iar Andrei, păşi încet cu teamă, era pentru prima dată când intra în biserică.
După terminarea programului, Andrei, păşea spre casă fericit. În drumul lui se întâlni cu ceilalţi copii dar cărora nu le ma dădu prea mare importanţă.
Deabia aştepta să ajungă acasă, să le spună părinţilor că fusese la biserică.
De cum intră în curte exclamă:
- Mamă, tată azi am fost la biserică!
- Unde?! Ce ai căutat tu acolo?
- M-a dus moş Nichifor
- Auzi, dacă vrei să te mai joci cu copii să nu te mai prind că te mai duci cu acest moş Nichifor la nici o biserică. Ai înşeles?
Andrei tăcu, muşcându-şi buzele şi fugii în odăiţa lui. În vinera următoare, Andrei, neţinând seama de mustrarea tatălui se întâlni din nou cu moş Nichifor căruia îi povesti toate cele întâmplate acasă.
- Hei, Andrei...Domnul Iisus a dus o cruce şi mai grea. Nici El nu a fost înţeles de oameni.
- Moşule dar de ce a dus Domnul Iisus crucea?
- Pentru că noi eram răi şi El dorea să fim buni.
- Dar cum se simţea Domnul Iisus cu crucea în spate?
- Aşa cum te-ai simţit şi tu când părinţii tăi te-au oprit să nu vi la biserică.
- Domnul Iisus a plâns?
- Da şi mai pânge încă, pentru mine, pentru tine şi pentru părinţii tăi...
Ajunşi în curtea bisericii, bătrânul îi arătă într-un colţ mai retras al cimitirului, locul unde cu ani în urmă îşi îngropase copii, după care intrând în biserică s-au bucurat din nou de stările cereşti din adunarea lui Dumnezeu. La despărţire bătrânul îi dădu o iconiţă cu Domnul Iisus, Andrei o stânse la piep şi o zbughi spre casă.
De data aceasta părinţii nu-i spuseră nimic, dar când văzură că el ascunde ceva la piept au zis să le arate ce are acolo. Andrei, întinse mâna cu teamă şi îi dădu tatălui său iconiţa.
- De unde o ai? Iar ai fost la biserică?
Andrei nu răspunse nimic.
- Ce ţi-am spus eu, (continuă tatăl trăgându-l de urechii pe Andrei) tu nu ai ce căuta acolo.
În clipa următoare sub ochii plini de lacrimi ai copilului, tatăl mototoli iconiţa.
Andrei strigă:
- Tată ce faci, îl rupi pe Domnul Iisus?
- Încetează ( sună de data aceasta vocea mamei) n-am să-mi pierd vremea ascultându-ţi poveştile.
În clipele următoare Andrei alergă spre podul casei strigând:
- Domnul Iisus este bun dar voi sunteţi răi!
Podul casei era plin de păienjeni şi pe ici pe colo mai răzbătea câte o rază de lumină. Andrei îşi căută un loc unde să se aşeze, când deodată privirea lui rămase pironită asupra unui desen pe sticlă. Clătină din cap cu tristeţe şi deodată ochii lui se făcuseră mari pini de uimire. Desenul acela era unul şi acelaş cu cel de pe mica iconiţă motolită de tatăl său. Andrei sărută icoana cu dragoste, strângând-o la piept, era atât de fericit.
Trecuse o săptămână, două şi Andrei continua să fie pedepsit de părinţii lui. Cu toate acestea spre surprinderea lor, Andrei era neschimbat, seara se ruga, la masă îşi făcea cruce, parcă nici nu auzea mustrările lor. Cel mai mult timp şi-l petrecea în podul casei privind la Domnul Iisus. De fiecare dată îşi amintea cuvintele bătrânului:”Domnul Iisus plânge”, şi ştergea cu batista ochii Domnului Iisus, dar şi ochii săi.
Mai trecu astfel încă două săptămâni de când Andrei nu se ma întâlni cu moş Nichifor. De multe ori ar fi dorit să fugă, dar cuvintele tatălui său îi sunau în ureche:”Dacă mai treci peste cuvântul meu nici nu mai ai ce căuta acasă!”, îl opreau de fiecare dată.
Şi totuşi, într-o zi sării gardul şi merse în locul unde îl aştepta de obicei bătrânul.
Însă aici nu era nimeni, fugii la biserică cu gândul că poate va da de el acolo, dar biserica era închisă, se întoarse din nou la marginea pădurii şi începu să plângă, rămânând acolo multe ceasuri. Când se hotărâ să meargă acasă era deja târziu, iar ziua era pe asfinţite, în sufletul lui începu să-şi facă loc descurajarea gândindu-se cum va fi întâmpinat de părinţii lui. Ajuns în faţa porţi se încurajă singur: „Domnul Iisus a suferit mai mult ca mine!”
A tras aer adânc în piept şi a intrat în curte hotărât să facă faţă la tot ce se va întâmpla. De cum intră în casă auzi glasul tatălui său:
-   Ţi-ai făcut-o singur, de acum încolo poţi să te duci unde vrei.
După care îi arătă două valijoare ce-l aşteptau.
Mama se uită în ochii lui verzi şi limpezi, oglinda propriilor ei ochi de odinioară şi cu toate că văzu în ei licărirea unei lacrimi se dădu de partea soţului dorind să-l sperie pe Andrei, sperând că îi va scoate astfel din cap biserica şi pe moş Nichifor.
Văzându-i Andrei atât de porniţi îi rugă să-l mai lase să se ducă pentru ultima dată în podul casei. Părinţii îl lăsară, dar totodată l-au urmărit să vadă ce face acolo. Odată ajuns în pod, Andrei, îngenunche în faţa icoanei Domnului Iisus şi începu să plângă. După ce îşi potoli plânsul se rugă astfel:
„Doamne Iisuse, azi m-am dus să mă întâlnesc cu moş Nichifor, dar nu l-am mai găsit, m-am dus şi la biserică, dar era închisă. Acum, eu trebuie să plec pentru că mama şi tata sau supărat pe  mine. Doamne Iisuse, nu ştiu unde mă voi duce, dar ştiu că tu mă vezi, te rog să rămîi cu părinţii mei, să-i iubeşti cum mă iubeşti pe  mine ca să nu se simtă singuri. Dacă au nevoie de ajutor te rog să-i ajuţi şi să nu te superi pe ei...”
Între timp, părinţii lui, care văzuseră şi auziseră totul se apropie de el. Tatăl îl prinse uşor de umeri şi cu glasul tremurând, stăpânindu-se să nu plângă, îi spuse:
- Andrei, dragul meu, noi am glumit cu tine, noi te iubim, nu vrem să pleci nicăieri!
- Ah! (şopti şi mama lui, lipindu-şi buzele de obrăjorul cald) Tatăl tău are dreptate. Doamne! Ochii tăi par plini de toată înţelepciunea lumii! Dacă vrei, Andrei, uite mâine e Dumninică, vrei să mergem împreună la biserică? Vrei?
Andrei, radiind de bucurie, mulţumi Domnului Iisus şi îşi sărută părinţii de sute şi de mii de ori.
A doua zi dragostea pentru părinţii lui şi mândria de ai avea îi umplea inima lui Andrei când îşi văzu părinţii stând în faţa Sfântului Altar. Îşi lăsă părinţii acolo şi ieşi din biserică, lăsând paşii să-l poarte pe o îngustă alee pierdută până la un loc mai izolat. Acolo, într-un colţ, se odihnea bătrânul care îl adusese pe Domnul Iisus în inima lui Andrei. Când Andrei îşi dădu seama de acest lucru ochii i se umeziră lăsând să alunece pe faţă şiroaie de lacrimi.
- Moşule, moşule, aici erai?
Rosti el într-un târziu cu inima îndurerată, dar plină de dragoste pentru el.
Părinţii îl găsiră aşezat acolo lângă crucea bătânului, stând cu privirea aţintită undeva departe. Mama îi lua mâinile între ale ei şi începu să pângă şi ea. Andrei o privi cu emoţie.
- Mamă, moş Nichifor nu a murit, Domnul Iisus a venit şi la luat la El. Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. A văzut că îi era dor de copii lui şi ia împlinit dorinţa de ai vedea.
După aceste cuvinte o umbră uşoară de zâmbet înflori pe buzele lui mici şi palide.
Cu timpul familia Micu s-a stabilit definitiv la sat, devenind una din cele mai frumoase pilde de familie creştină. Erau nelipsiţi de la biserică atât duminica cât şi la adunările de peste săptămână.
Părinţii ca semn de recunoştinţă pentru ceea ce făcuse moş Nichifor, au ridicat acolo în colţul cândva izolat, o cruce care poate fi zărită de departe şi care poartă pe ea cuvintele:”Om trimis de Dumnezeu”
Cât despre Andrei, vă las pe voi să vă imaginaţi cât de fericit era....

Amin.

luni, 22 noiembrie 2010

A apărut antologia ''Declin''

Cu un simplu clik pe imagine,
puteţi răsfoi antologia pe Cititor de Proză. ( colecţia on-line)
se face clik pe săgeata din dreapta... şi cartea se deschide pagină cu pagină...e o plăcere să auzi "foşnetul" foilor...
DECLIN
Scripta manent
Coordonator : Valentina BECART
Antologie de proză
Colecţia
LITERATURĂ CONTEMPORANĂ
Editura ARHIP ART
SIBIU 2010
Colecţia LITERATURĂ CONTEMPORANĂ este coordonată de
Prof. Cristian Caşcaval

Ceva rămâne

„Cât de dragi îmi sunteţi voi, scriitori umili, drumeţi fără noroc, stele fără nume în largul cerului...
Voi care vă dormiţi somnul de veci în rafturile neatinse ale anticarilor...
Aşa, în câte un amurg de toamnă, mă gândesc la voi, mi-e dor de voi... În clipe de aceste mă tulbură seninătatea olimpiacă a artei eterne. Cu o pietate blândă privesc cărţile voastre şi deschizându-le mi se pare că am trecut pragul unei bisericuţe de la sate, cu păreţi înguşti, cu fereştile mohorâte.

Sufletul vostru luminează ca o „candelă sfioasă”... În astfel de lăcaşuri sărace şi părăsite se poate murmura o rugăciune”... (Fărâmituri – Octavian Goga )

Din „viforul unei tăceri” au luat naştere capodopere nemuritoare. Scriitorul se aşează la masa de scris cu
gândul că nu totul se preface în ţărână. Ceva rămâne... ceva trebuie să rămână – ceva ca o lumină târzie într-o noapte a uitării...

„Lumea în întregul ei este o frază în curs de rostire” (Andrei Pleşu)... şi scriitorul are datoria morală de a
crea o „punte” de legătură peste istoria omenirii.

Prin această “Antologie de proză” s-a urmărit deschiderea către lumea ideilor, către varietatea scrierilor de
astăzi: o radiografie a tendinţelor din proza actuală. De aceea, au fost incluse şi texte ce se mulează pe tendinţele experimentaliste de azi, şi proze cu filon popular, cu tentă SF, religioasă sau analize eseistice îmbrăţişând un subiect ce priveşte pe toată lumea: erosul oglindit în artă. Cititorul este liber să îşi aleagă arealul literar în funcţie de gustul artistic, sensibilitate, orizont de cunoaştere.

Un volum complex, prozatori de marcă cu deosebite calităţi narative, cu valoroase şi promiţătoare disponibilităţi epice şi lirice, (cu referire la cei tineri...), o adevărată încântare şi desfătare spirituală.

Valentina BECART

P.S. O parte din postările acestui blog, se regăsesesc în paginile acestei antologii.
Mulţumesc d-na Valentina!