Zorii zilei abia s-au ivit, e linişte. Firele de iarbă, frunzele în bătaia razelor de soare tremură, purtând pe ele picături mici de apă ca nişte lacrimi, la vederea răsăritului de soare. Printre ciobanii de la poala muntelui Retezet, se afla de câteva zile un flăcău. Urcase la munte cu gândul de a învăţa, era anul 3 la filozofie. În dimineaţa aceasta se trezii devreme, dorind să vadă răsăritul soarelui. Stătea pe o stâncă privind cerul ce se lumina din ce în ce mai mult când, se auzi strigat pe nume. Se întoarse şi-l văzu pe moş Gligor în jurul unui foc mic, făcându-i cu mâna.
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.
