Puterea rugăciunii

Ucenicii Domnului erau frânţi de oboseală, umblară toată ziua şi pe deasupra împărţiseră hrană la peste 5000 de oameni. Simţeau că nu mai sunt în stare de nimic şi se întinseră pe nisipul moale de la marginea mării, privind cu uimire spre Învăţătorul lor, ce continua să vorbească mulţimilor despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi cu nedumerire spre cele douăsprezece coşuri de fărâmituri ce rămăseseră de la cele cinci pâini.

Rând pe rând începură să aţipească dar fură treziţi de glasul Domnului Iisus, care le spuse că vrea să meragă pe munte să se roage singur acolo. Unul dintre ucenici privind spre Domnul dori să-Lîntrebe : „Doamne, pentru ce te rogi atât de mult?...De fapt ce este rugăciunea? Ce înseamnă a te ruga?...”, dar nu îndrăzni. Domnul Iisus îl privi cu dragoste iar ucenicul rămase cu întrebarea pe buze. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da El, drumul noroadelor.

Noaptea a învăluit corabia în mantia sa neagră, ascunzând pentru câteva clipe furtuna ce urma să vină. Deodată, valurile au început să crească, iar vântul stătea împotriva corabiei, pălmuind parcă feţele celor ce se străduiau să cârmuiască corabia. Ploaia de stropi, desprinsă din valurile învolburate cădea peste umerii ucenicilor dorin parcă să-i strivească. Ucenicii vâsleau cu încredere, au mai trecut prin astfel de furtuni şi în vremea când erau pescari. Dar, de data aceasta era cu totul altceva, palmele sângerau din cauza funiilor şi deveneau parcă din ce în ce, ca nişte ramuri vestejite, lipsite de putere. Corabia se înclina când într-o parte când în alta, până aproape de nivelul mării încât în inimile ucenicilor începu să încolţească teama, deznădejdea. Frânţi de oboseală lăsară funiile şi lupta cu furia mării, aşteptând cu răsuflarea la gură fiecare val ce lovea micuţa lor corăbioară. Stăteau lipiţi unul de altul, strângându-se de mâini ca nişte copii, pentru ei acest lucru era singura mângâiere, căci domnul Iisus era departe şi credeau ei că nu are cum să-i mai ajute. Unul dintre ei, la un moment dat, nu a vrut să mai stea împreună cu ceilalţi şi s-a retras într-un colţişor al corabiei. Acolo, cum stătea singur, a fost cuprins şi mai tare de întrunericul şi frigul nopţii. Teama care îi stăpânea sufletul, la făcut să plângă şi să vorbească singur gândind-se la învăţătorul său care era ferit de orice pericol acolo, pe munte, unde urcase pentru a se ruga: „Învăţătorule dacă ai fi fost cu noi, ai fi făcut vreo minune şi ai fi salvat sufletele noastre... Dar, Tu esti singur acolo pe munte, iar noi suntem singuri aici pe mare aşteptându-ne sfârşitul. Rugăciunile tale sunt totdeauna ascultate, dar ale mele nu au nici o valoare, ce rău îmi pare, că acolo pe ţărm nu Te-am întrebat ce este rugăciunea? Cu siguranţă că este o putere pe care numai Tu o ai. Cu această putere Tu faci minuni. O, de aş avea şi eu această putere, în aceste clipe aş folosio...Dar cum?...Ce să fac?...Cum să mă rog?...”

Pentru câteva clipe ucenicul tăcu, lacrimile îi curgeau înecând parcă orice speranţă, ori ce salvare. Deodată ucenicul îşi aminti că Învăţătorul întruna din zile a spus: „Iată cum trebuie să vă rugaţi:

Tatăl nostru

Carele eşti în ceruri,

Sfinţească-Se numele Tău,

Vie împărăţia Ta,

Facă-se voia Ta,

Precum în cer, aşa şi pe pământ.

Pâinea nostră cea de toate zilele

Dă-ne-o nouă astăzi.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izăveşte de cel rău.

Amin.

Când termină rugăciunea dori să mai spună ceva, dar se prăbuşi plângând pe podea, zicând: „Doamne, eu nu ştiu să mă rog, dar vino tu în ajutorul nostru...nu ne lăsa să pierim...!!!

Pentru câteva clipe se făcu din nou tăcere, după care ucenicul reluă de la început rugăciunea „Tatăl nostru” şi după aceea iar şi iar, simţind de fiecare dată un fior ce-i străbătea tot trupul. Totul începuse să fie diferit. Teama dispăruse, oboseala la fel, pentru că de fiecare dată când rostea „Tatăl nostru” simţea parcă prezenţa reală a celui ce-l învăţase această rugăciune. Furtuna nu-l mai înspăimânta, iar atunci când corabia era lovită cu putere de valurile uriaşe, ucenicul şoptea: „Doamne facă-Se voia Ta”

Orele au trecut rând pe rând, iar când se îngâna ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare s-au spăimântat şi au spus: „Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat, Numai cel ce veghease toată noaptea în rugăciune, simţea bucuria reîntâlnirii, dându-şi astfel seama că nu pierduse timpul în zadar, rugându-se.

După ce Domnul Iisus vorbi cu ucenicii încredinţându-i că El nu este o nălucă, păşi în corabie, unde ucenicii i s-au închinat zicând:”Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Ultimul care veni să I se închine era însă cel mai fericit. Pe faţa lui se putea citi o bucurie de nedescris cu mult mai mare decât a celorlalţi.

Stând aplecat lângă pieptul Învăţătorului său, ucenicul şopti:

- Doamne, acolo pe ţărm am vrut să-Ţi pun o întrebare...

- Ştiu...spuse Iisus

- Dar, aici în mijlocul furtunii am aflat ce este rugăciunea, am aflat că ea este o putere care te face să fi liniştit chiar şi în mijlocul furtunilor, chiar şi în faţa morţii. Am aflat ce înseamnă a te ruga. Înseamnă a te încrede în Tatăl, care toate le vede, chiar dacă întunericul ne învăluie adeseori ca o mantie...înseamnă a te lăsa în voia Lui...

Domnul Iisus îl privi cu aceiaş dragoste ca cea de pe tărm şi îi spuse:

- T-am văzut de pe munte rugându-te şi m-am rugat Tatălui să te întărească pentru a găsi singur răspuns la întrebările tale.

Ucenicul mulţumi Domnului şi se retrase să-i ajute pe ceilalţi să conducă corabia spre ţărmul care se vedea aproape....

Scumpul meu prieten, ucenicul putea primi un răspuns din partea Domnului Iisus, acolo pe ţărm, dar Învăţătorul său dori ca acest răspuns să-l găsească ucenicul singur, aşa cum s-a şi întâmplat. Acolo în mijlocul furtunii, ucenicul a găsit cea mai frumoasă floare, al cărui parfum i-a redat încrederea în Dumnezeu. Astfel sufletul său s-a deschis lăsând să se nască în inima lui rugăciunea, puterea care face minuni şi care te salvează de la deznădejde şi descurajare.

Tu suflet prea iubit ai aflat această floare, ai simţit mirosul, ai gustat nectarul ei, puterea ei? Dacă da, ferice de tine, păstreaz-o în adâncul inimii tale, dând voie parfumului ei să învioreze şi pe alţii.

Dacă însă nu ai aflat această floare, atunci deschide Cuvântul lui Dumnezeu şi citeşte rar, şi cu inima deschisă rugăciunea „Tatăl nostru” şi dacă pentru început nu vei simţi nimic, repetă din nou, zi de zi, şi vei decoperi că totul se schimbă, ajungând la un moment dat să posezi cea mai minunată floare cu un parfum ce te face să devi un om nou, un om al rugăciunii.

Dacă pentru început îţi este greu, şi eşti înconjurat de neputinţă şi de neştiinţă, începe todeauna cu aceste cuvinte: „Doamne, eu nu ştiu să mă rog, dar vino Tu în ajutorul meu, pentru că Tu eşti Lumina, Pacea, Putera, Mângâierea, iubirea, Nădejdea şi Viaţa mea!”

Strigătul acesta tâşnind dintr-o inimă plină de dor, va primi cu siguranţă la vremea rânduită, răspunsul aşteptat.

Ionuţ - povestea continuă...

Ina m-a provocat la o nouă povestire "Creati o povestire de maxim 300 cuvinte (sau o jumatate pagina, NU mai putin) in care sa ilustrati notiunea de “intelepciune”, spunea ea. Am început să scriu, am depăşit 300 de cuvinte, dar trebuia să spun tot, ce aveam pe suflet şi iată ce a ieşit:

A fost odată pe lume, şi dacă stau bine şi mă gândesc mai trăieşte şi astăzi, un tânar care se chema Ionuţ. El a rămas orfan de mic şi nu îi rămaseră moştenire de la mama lui decât o singură fotografie şi vorbele bunicii pline de înţelepciune care aminteau cuvintele mamei lui spuse şoptit în locul cântecului de leagăn: „Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

Ionuţ îşi amintea mereu aceste cuvinte ori de câte ori privea chipul mamei din fotografia pe care o păstra cu sfinţenie. Totuşi, tinereţea şi ispitele lumii l-au făcut să uite pentru o vreme cuvintele acestea. Acum devenise un adult cu responsabilităţi felurite, uitase de fotografie şi, mai grav, uitase de Dumnezeu. Cât a fost copil, a simţit singurătatea... Acum lumea îi oferea prieteni din belşug. Într-una din seri, îmbracat frumos pentru a merge la discotecă se opri în faţa oglinzii şi îşi spuse zâmbind: „ Spune-mi, este adevărat că sunt frumos, puternic şi înţelept?” „Normal că sunt, că doar am cu cine să semăn” îşi răspunse tot el. Un fior îi străbătu atunci tot trupul şi îşi aţinti privirea spre sertarul cu fotografii. „Mama!...Am uitat de ea!” Se aşeză pe fotoliu cu fotografia în mână şi cu lacrimi în ochi.

„Să creşti frumos copilul meu...” îi răsuna în minte din nou. Hotărî dintr-o dată să rămână acasă . Cu fotografia în dreptul inimii, se întinse pe pat încercând din nou să-şi imagineze chipul mamei cel îmbujorat de preamulta ei dragoste. Deodată, în faţa lui apăru o fiinţă atât de minunată cu un chip atât de strălucitor încât nu-l putu privi. Se opri lângă el, îi lua mâna într-a ei şi îi spuse:

Dragul meu, m-ai întrebat dacă eşti frumos şi înţelept... Am să te întreb ceva; de vei putea răspunde la aceste întrebări sincer, înţelepciunea se va cuibări în sufletul tău.

1. Mai ai în suflet chipul lui Iisus Hristos Răstignit?
2. Mai ai haina cea albă a neprihănirii, sau ţi-a fost furată, sau ai murdărit-o cu gloria efemeră a acestei lumi?
3. Mai păstrezi tu seriozitatea credinţei dintâi sau ai devenit uşuratic, lumesc?
4. Mai arde în tine candela iubirii?... Undelemnul ei îţi este îndeajuns?
5. Inima ta este toată închinată lui Dumnezeu, sau este o inimă nehotărâtă şi nestatornică?

Cercetează-te cu grijă – spuse făptura din lumină – înţelept vei fi doar atunci când Dumnezeu va fi Domn în inima ta.

Cu o ultimă strângere de mână, fiinţa înconjurată de lumină se depărtă. Înainte de a se pierde cu totul în zarea albastră, se mai întoase o dată spre Ionuţ şi îi spuse:

„Să creşti frumos copilul meu, să spui todeauna adevărul, să nu minţi, şi în inima ta va fi întotdeauna lumină”

„Mamă!!!” strigă Ionuţ şi se trezi. Ce vis, ce părtăşie, ce cuvinte...şi din clipa aceea Ionuţ se întoarse din nou pe calea spre cer, îndrumat de înţelepciunea ce vine de sus de la Dumnezeu.

Tu, cel care citeşti aceste rânduri, cum răspunzi acestor întrebări?

P.S. Am spus titlul povestirii "Ionuţ - povestea continuă..." pentru că într-adevăr o continuă pe aceasta: Două vieţi pentru un suflet

O scumpă zi

Zi caniculară de vară...

În parcul central al oraşului, doi tineri caută o bancă, undeva la umbra răcoroasă a unui tei. Cândva acel loc era năpădit de mărăcini, dar dragostea pentru natură a cel

or doi prieteni a făcut ca totul să se schimbe. Mai făcură câţiva paşi... Acum puteau vedea locul lor preferat, era liber, iar teiul îi întâmpină astăzi ca niciodată... Înflorise, iar florile lui răspândeau în jur o mireasmă plăcută. Cei doi traseră aer adânc în piept, dorind parcă să-şi parfumeze lăuntrul lor, şi se aşezară pe bancă.

Atmosfera acestei zile de vară făcu, pentru câteva clipe,

ca între cei doi să se aşeze tăcerea. Gândurile lor zburau în direcţi diferite. Daniel avea 18 ani şi se gândea că într-o astfel de zi i-ar fi plăcut să fie la munte sau la ştrand să facă baie. Gândul acesta nu persistă mult deşi i-ar fi plăcut să fie aşa. Se întoarse către Cătălin şi dori să-l întrebe ceva, dar se opri. Gândul lui Cătălin se contopise cu frumuseţea naturii…se gândea la Creatorul acestei superbe bijuterii a lumii, întrebându-se ca odinioară

psalmistul David: “ Când privesc lucrarea mâinilor Tale îmi zic, ce sunt eu Doamne să te gândeşti la mine!” şi parcă auzea răspunsul blând şi răcoritor: “Şi tu eşti lucrarea mâinilor Mele şi Te-am creat să fi mai presus de tot ceea ce te înconjoară…”. Îţi mulţumesc Doamne - rosti Cătălin, uitând de prezenţa lui Daniel.

Acesta îl privi şi mai atent...Pe faţa lui Cătălin se putea citi o bucurie fără margini. Dori să-l întrebe la ce se gândeşte dar, se opri din nou... Era unicul lui prieten cărui

a i se destăinuia întodeauna, deşi erau două firi diferite. Cătălin era credincios, mergea la biserică, nu frecventa discotecile, iar cuvintele lui nu se potriveau cu ale celorlalţi tineri de seama lui. Aveau întodeauna în ele căldură, blândeţe şi dragoste. De multe ori, cuvintele lui Cătălin atinseseră coarda cea mai sensibilă a inimii lui Daniel. Cu toate acestea, Daniel recunoscu că e o diferenţă mare între el şi Cătălin. Mergea şi el la biserică, dar foarte rar, iar Biblia o răsfoise de câteva ori fără să-i dea prea multă importanţă. Cătălin încercase să-i vorbească în câteva rânduri despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar Daniel ocolea de fiecare dată. Curiozitatea îl făcu pe Daniel să

rupă până la urmă tăcerea:

- Cătălin, se pare că visezi cu ochii deschişi!

- O, nu, mă gândeam doar….

- Te gândeai?...Aşa profound?

- Daniel, ştii ziua de azi îmi aduce aminte de multe lucruri frumoase. Atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu, era o zi minunată ca cea de azi. Natura îmbrăcase o haină

nouă. Albul imaculat al florilor făcea ca totul să fie superb şi totodată să dea naştere în mine unor întrebări, unor frământăti. Cândva îmbrăcasem şi eu o astfel de hăinuţă albă dar, au trecut anii şi acel copil mic de atunci a crescut şi s-a maturizat trecând prin viaţă fără Hristos. Când am înţeles şi mi-am dat seama de lucrul acesta, am căutat să mă schimb. Mi-am imaginat că stau în faţa unei oglinzi imense şi am căutat să văd în ea realitatea. Ştii ce am v

ăzut, Daniel? Un om murdar şi necăjit care căuta în gunoaiele acestei lumi “aurul fericirii”. Acest om părea de nedesprins de activităţile lui fiindcă ţelul lui era “nobil”, credea că ceea ce face este bine. Mă uitam la haina ce o purta...Nu era nicidecum albă, era aşa de murdară încât am închis ochii dorind să dispară această privelişte urâtă despre mine. Dar nu a dispărut, pentru că aceasta era realitatea. Şi cum îţi spuneam a venit totuşi o zi, o zi când am făcut un legământ cu Domnul Iisus. Acel moment nu ţi-l pot povesti căci orice cuvânt pământesc aş folosi i-ar

scade din splendoarea lui, însă, cele ce ce au urmat după, e cu totul altceva pentru că la aceste evenimente au fost martori şi aceşti doi ochi pământeşti. Haina cea murdară căzuse la pământ, simţeam mâna lui Dumnezeu cum o ridică, o scutură de tină curăţindu-o cu sângele Lui cel sfânt, ca mai apoi să mi-o pună din nou pe umeri. Era atât de uşoara şi atât de albă!... De atunci totul s-a schimbat în viaţa mea şi sunt fericit că am făcut pasul acesta spre Dumnezeu.

- Frumoase amintiri ai Cătălin – spuse Daniel. Nu ştiu de ce

, dar de multe ori nu îmi plăcea să te aud vorbindu-mi despre Dumnezeu, dar astăzi aş vrea să te aud vorbindu-mi despre El... Ai timp?

- Timpul! Dacă Dumnezeu are timp pentru fiecare, de ce eu nu aş avea timp pentru tine! Ştii, Daniel, mai înainte de toate aş vrea să te întreb: ai încercat vreodată să-ţi faci o părere proprie despre tine?

- Păi, ştii…nu am prea mult timp.

- Vezi, Daniel, mie îmi place să vorbesc foarte mult despre m

ine şi aş vrea să mă înţelegi. Nu vreau să-mi creez o aură de sfânt, pentru că nu sunt, însă ceea ce vreau eu este să te fac să înţelegi că m-aş bucura foarte mult să vezi lucrurile aşa cum le văd eu.

- Cătălin, din câte mi-ai spus şi altădată, am mai reţinut câte ceva, dar mi-e greu pentru că m-am legat de multe lucruri şi nu pot să mă despart de ele.

- Poţi, Daniel, poţi chiar foarte uşor, dar totul depinde de tine, de voinţa ta. Tu poţi să alegi binele sau răul, viaţa sau moartea. Dacă ai voinţă poţi, poţi orice. Cere lucrul acesta de la Domnul Hristos şi vei vedea că poţi face şi tu pasul acesta pe care l-am făcut eu.

- Nu ştiu, Cătălin, dar de multe ori te invidiez. Tu eşti cu totul diferit faţă de mine şi mi-am dorit de multe ori să fiu ca tine, să gândesc ca tine, dar vezi, în viaţa ta a fost o zi anume când ai făcut pasul acesta. Eu nu am avut încă această ocazie şi nu ştiu când va exista…dacă va exista, o as

tfel de zi.

- Se pare că am fost cam egoist, Daniel. Am avut parte de atâtea clipe binecuvântate de Dumnezeu, dar nu am îndrăznit să te mai chem.. Atunci când te-am chemat prima dată m-ai respins şi m-am descurajat.

- Te rog să mă ierţi, Cătălin, dar dacă s-ar mai ivi o ocazie când o să se mai facă o adunare mai mare şi mă vei chema, aş veni cu plăcere.

Pentru cîteva clipe Cătălin nu ştiu ce să creadă. Era oare adevărat? Ori Daniel spunea aşa doar să-l amăgească ca şi-n alte dăţi. Îl privi lung şi exclamă apoi plin de bucurie:

- Chiar vrei să vii?...

- Da, şi îţi promit că voi fi ochi şi urechi la tot ce se va spune, bineînţeles dacă îţi va face plăcere să mă iei cu tine.

- Te iau, Daniel, te iau cu mare plăcere! Uite, chiar săptămâna viitoare este o adunare pe ţară la Beiuş, la mormântul fr. Traian Dorz... Vii?...

- Păi…în ce dată cade?

- În 18 şi 19 Iunie, sâmbăta şi duminica viitoare, vii?...

- Sigur că vin, doar ţi-am promis, nu?

Cătălin îl îmbrăţişă pe Daniel plângând…Era atât de fericit

încât se trezi dintr-o dată cântând:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotă

rârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur

pentru cer…

Cătălin şi Daniel au mai petrecut câteva clipe, după care s-au despărţit cu gândul la adunarea de la Beiuş.

Zilele au trecut repede şi iată-i pe cei doi prieteni la Beiuş, în mijlocul mulţimii de fraţi veniţi din toate colţurile ţării, dar şi din afara ei. Daniel îşi ţinu promisunea făcută, fiind numai ochi şi urechi, încât uitase parcă de prezenţa lui Cătălin. Cuvântul lui Dumnezeu, vestit prin fraţii vorbitori, curgea năvalnic peste inimile însetate ale celor prezenţi. Pentru Daniel însă era cu totul altfel. I se p

ărea ca un “ciocan imens” ce lovea cu putere, dorind parcă să spargă o uşă pe care cineva din lăuntrul lui o ţinea încuiată de ani şi ani. Ochii sufletului, bolnavi fiind, începuseră să se vindece şi să-şi recapete vederea. Cu aceşti ochi, Daniel privi în interiorul lui...Era o agitaţie înspăimântătoare. Simţi pentru o clipă cum ia naştere omul cel nou de care-i vorbise Cătălin

...Credea că-i doar o închipuire dar, după câteva clipe, bătăile inimii celei noi se simţeu desluşit. Omul cel nou era viu şi era deja gata să ia locul celui vechi. Acesta însă nu se dădea ieşit din locul pe care îl ocupase de atâta vreme. Lumini şi umbre, îngeri şi demoni, roiau în jurul lui, aşteptând finalul bătăliei. Va accepta sau nu pocăinţa? Auzea glasuri blânde, calde, chiar rugătoare, ce-l îndemnau să privească spre Domnul Iisus ce-l aşteapta parcă cu braţele deschise undeva pe o colină răstignit pe o cruce de lemn. Aceste gla

suri în realitate erau cuvintele fraţilor pe care Daniel îi vedea îngeri strălucind puternic în lumina ce-l înconjura:

“- Nu-L respinge şi de data aceasta!...”

“- Gândeşte-te că poate-I ultima chemare….nu amâna!...”

“- Vezi cât suferă pentru tine şi tu ce faci pentru El?...”

“-Ce altă jertfă mai mare vrei să te convingă de existenţa lui Dumnezeu şi de dragostea Lui nemărginită?...”

“- Poate că mâine trupul acesta se va întoarce în ţărâna de unde a fost luat şi tu, atunci, suflete, unde vei merge?...”

Daniel era din ce în ce mai agitate, mai ales în clipele în care întunericul şi descurajarea se năpusteau să stingă licărirea luminii ce-l înconjura pe omul cel nou, ce aştepta răbdător la uşa inimii pentru a i se desc

hide.

Din întunericul acela auzea glasuri ameninţătoare dar şi promisiuni din ce în ce mai ademenitoare:

“- De ce vrei să te lupţi cu mine?!…”

“- Cum de eşti aşa de nebun să pui la suflet minciunile acestea?!...”

“- Uită-te la ei şi după aceea la cei din lume care sunt mai mulţi!...”

“- Ce găseşti diferit la ei?…”

“- Nu vezi cât de fericiţi sunt tinerii în discotecă?…Au bani, au averi şi se bucură de toate plăcerile vieţii...Poţi tu renunţa la ele?...”

“- Nu există rai şi iad. Raiul şi iadul şi-l face omul cu mâna lui!...”

În toată aglomerarea acestor îndemnuri şi ameninţări lumină şi întuneric, îngeri şi demoni, Daniel

simţi că ceva se rupe înlăuntru lui erau lanţurile robiei care cădeau lăsând să se deschidă o uşă. Tăcere…şi deodată, se aude un glas:

“ “Iată Eu stau la uşă şi bat! De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” - simţi ceva în lăuntru tău, auzi chemarea Lui?...Dacă da, nu mai aştepta, nu mai amâna, azi e ziua ta, e ziua mântuirii tale, mâine…Vino! Deschide-ţi inima pentru Domnul tău, încredinţându-I printr-un legământ veşnic inima ta! Vino!…Vino acum!…Nu amâna!...”

Două mâini calde îl prinseră pe Daniel de mână, întinzându-i un pacheţel de şerveţele mirosind a levănţică. Era Cătălin, care nu-l pierduse din ochi nici un moment. Faţa îi era umezită de lacrimi, iar în ochii lui se citea aceeaşi chemare adresată lui Daniel.

-Cătălin, simt că trebuie să fac ceva… Îl simt atât de aproape pe Domnul! Ce

să fac?…Vino cu mine!

Daniel şi Cătălin înaintară spre crucea de marmura albă străjuită de steagurile Oastei Domnului. Din sufletele sutelor de fraţi şi surori răzbătea până departe cântarea plină de emoţie ce se potriveşte oricărui “fiu risipitor”:

“Vin la Tatăl, el te cheamă

Vin acasă fiu pierdut

De nimic nu-ţi fie teamă

El va şterge-al tău trecut!”

Daniel îngenuche alături de ceilalţi care veniseră cu acelaşi gând şi cu aceeaşi dorinţă de a se pleca la picioarele crucii Domnului Iisus. A început şirul mărturisirilor ...În jur erau numai lacrimi şi suspine... Cătălin aştepta cu răsuflarea la gură să audă glasul prietenului său cel drag, şi îl auzi. Munca lui, strădania lui, rugăciunile lui nu fuseseră în zadar. Primea acum din partea lui Dumnezeu o răsplată minunată, un suflet înviat şi un prieten credincios.

Plângea cum nu mai plânsese decât în ziua legământului său. Era fericit, atât de fericit încât ab

ia aştepta să-l îmbrăţişeze din nou pe Daniel şi să-i spună frate. Se opri câteva clipe din plâns pentru a-l auzi pe Daniel încheind legâmântul său cu Dumnezeu:

“…Doamne îţi mulţumesc pentru acest prilej pe care mi l-ai oferit şi te rog să-mi dăruieşti o inimă plină de bucuria de a face binele până când mă vei chema la Tine. Amin!”

Din inimile celor prezenţi se auzi o nouă cântare, dedicată tuturor celor ce se plecaseră pe genunchi, dedicându-şi viaţa în slujba Domnului şi a Evangheliei sale.

Ultimele clipe de lângă crucea marelui psalmist al Oastei Domnului, au fost trăite de cei doi prieteni în cea mai înaltă stare de extaz. Erau mai mult în cer decât pe pământ.

Ajunşi acasă, şi-au promis unul altuia să se întâlnească de acum mai des, simţeau nevoia de părtăşie, dar nu ca înainte. A doua zi s-au reîntâlnit tot în locul lor prteferat. Bătrânul tei îi îmbrăţişă ca de fiecare dată, dăruindu-le răcoarea umbrei sale. Daniel, îl privi pe Cătălin şi îi spuse:

- Dragul meu frăţior, mi-ai dăruit cea mai frumoasă zi din viaţă!...

- Nu, Daniel, eu nu ţi-am dăruit mai nimic, ci Domnul Iisus. Din partea Lui ai primit darul cel mai scump, haina cea albă curăţită în sângele Lui cel sfânt. Te străduieşte, dar, să o păstrezi curată.

- Cătălin, la acest lucru mă vei ajuta şi tu, nu?

- Ne vom ajuta unul pe altul ori de câte ori va fi nevoie…

- Aş vrea să mă înveţi cântarea aceea de data trecută, cântată de tine aici, pe bancă.

- Hai să o cântăm împreună! – spuse Cătălin şi scoase cartea de cântări:

“Un mugur s-a-ntâlnit c-o rază

şi-fioraţi au tresărit

din sfânta lor îmbrăţişare

o dulce floare a răsărit…

Şi-n sfânta hotărârii clipă

de Tine-ntreg s-a alipt

topindu-şi vechea lui fiinţă

în noul rod nemaitrăit.

Te rog Iisuse tot mai dulce

mă fă la sânul Tău să pier

ca să-ţi rămână-n braţe numai

un rod de aur pentru cer…

Vasilică şi melcul

A fost odată....

Aşa încep aproape toate poveştile...

Deci a fost odată un păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor, dar cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist. În singurătatea lui era mângâiat doar de razele soarelui şi de behăitul oilor ce-l iubeau.

Îl iubeau şi florile de pe câmp şi păsările şi toată natura, pentru că din zori până-n seară, Vasilică al nostru cânta. Cântul lui nu era oricum; Dumnezeu îl înzestrase cu darul cântării. Cândva avusese un fluier vechi, dar se stricase. Plânse mult după el, până într-o zi când, punându-şi toată iscusinţa, reuşi să dea viaţă unui beţişor de soc. Acum cântul lui era parcă mai frumos.

Era pe la sfârşitul toamnei. Din zi în zi se aştepta să cadă primii fulgi de zăpadă. Stăpânii oilor veneau şi plecau făcând ca turma să se împuţineze. Vasilică rămânea din ce în ce mai singur.

Într-una din zile, luă melcul în mână şi începu să-l mângâie cerându-şi, a nu ştiu câta oară, iertare: „Drăguţ melcuşor, te rog să mă ierţi că te-am lăsat fără casă! Ştiu cât suferi, pentru că ştiu cât sufăr şi eu că nu am un adăpost unde să-mi plec capul. Te voi păstra la pieptul meu şi te voi încălzi cu dragostea mea până îţi voi găsi o nouă căsuţă în care să te simţi fericit ca înainte.”

Zilele trecură şi oamenii satului se hotărâră într-o zi să-i găsească un adăpst lui Vasilică. Astfel că se adunară cu toţii într-o sală mare, dorind, mai întâi de toate, să lămurească anumite lucruri cu privire la Vasilică.

- Cine eşti şi de unde vii? răsună prima întrebare, puţin cam răutăcioasă, la care

Vasilică tăcu.

- Oameni buni, oameni buni! spuse, dintr-un colţ al sălii, un bătrânel. Astă primăvară nu v-a păsat cine este şi de unde vine. Aţi fost bucuroşi ca aţi găsit pe cineva care sa vă pască oile pentru o bucăţică de pâine şi o haină pe care oricum aţi fi aruncat-o. Suntem datori să ne iubim unii pe alţii şi să ne vorbim frumos. Vasilică, părinţii tăi poate aşteaptă să te duci acasă. Uite, îţi vom da ceea ce meriţi şi pe deasupra şi ceva bucate. De ce nu vrei să mergi acasă?

- ......

- De ce eşti atât de tăcut şi de ce cântul tău este atât de trist?

- De ce...? De ce...? De ce...?

Întrebările veneau din toate părţile una după alta... Parcă fiecare om din sală avea să-i pună câte o întrebare. Vasilică simţea inima bătându-i din ce în ce mai tare... Nu se mai putea abţine şi începu să plângă.

- Ce aveţi cu mine?...Cu ce am greşit?...Cu ce?

- Aşteaptă! spuse primarul. Noi nu vrem să-ţi facem nici un rău, dimpotrivă, vrem să te ajutăm, vrem să ştim dacă mai ai pe cineva pe lumea aceasta, cineva care să te aştepte. Vrem să ştim dacă ai unde merge, pentru că, iată, iarna bate la uşă. Spune, unde vei merge?...

Vasilică dădu din umeri şi prin acest gest întreaga asistenţă înţelesese totul, sau aproape totul.

- Vezi, nici tu nu şti ce vei face, spuse din nou primarul, iar noi nu vrem să te

lăsăm aşa. Vrem să-ţi răsplătim dragostea cu care ne-ai păscut anul acesta oile. Nu ne-ai rătăcit nici o oaie şi au fost foarte bine îngrijite. Sincer, de câte ori mă duc în staul am impresia ca ele te aşteaptă pe tine.

Dar, spune-ne şi nouă cum ai ajuns aici? De ce eşti singur? De ce toată vara nu te-a

căutat nimeni? Ce s-a întâmplat cu familia ta?

Vasilică privi din nou peste cei prezenţi în sală şi începu să vorbească rar pentru a fi înţeles:

- Aveam un an când a murit tatăl meu. Locuiam dincolo de munte. Am mai avut doi fraţi şi trei surori, dar ei au plecat în lume, iar eu cu mama am rămas singuri. Un timp am mai primit veşti de la ei, dar, după aceea, nu am mai auzit nimic. Ne-a fost greu la început, dar

ne-am obişnuit cu gândul că acolo unde or fi le este bine. Mama muncea din greu ca să mă crească. Dorea să mă dea la şcoală, dorea ca măcar eu să nu mai sufăr cum suferise ea şi tatăl meu.

A venit vremea să merg la şcoală. Mama era tare fericită!...Terminasem clasa a I, dar fericirea aceasta nu a ţinut mult. Dascălul a început să ceară de la părinţi din ce în ce mai mulţi bani. Mama, cu inima zdrobită, a trebuit să renunţe la visul ei de a mă vedea om cu carte. Din cauza aceasta s-a îmbolnăvit, nemaiputând face nimic. Ne-am descurcat cum am putut până într-o zi când au venit de la primărie şi ne-au anunţat că ne vor lua casa de nu vom achita o datorie mai veche, de pe vremea lui tăticu, care consta în plata impozitului. Neavând bani şi necăpătând înţelegere, am rămas făsă casă. Preotul satului ne-a deschis uşa bisericii. Era singurul adăpost pe care ni-l putea oferi. Avea şi el probleme, o soţie bolnavă şi unsprezece copii. Acolo, în biserică, ne simţeam ca acasă. Eu mergeam prin sat şi lucram când la unul când la altul pentru o bucată de pâine. Când o primeam o strângeam la piept şi îmi spuneam: asta e pentru mama.

Seara mama îmi vorbea despre Domnul Iisus, cum nu a avut unde să se nască dar, Dumnezeu Tatăl a avut grijă de toate. Îmi povestea cu câtă dragoste îi ajuta mai târziu Domnul Iisus pe cei săraci şi bolnavi. După aceea îngenuncheam în faţa Sfântului Altar şi ne rugam.. Aşa făceam în fiecare seară şi de fiecare dată simţeam mângâierea lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor ce parcă ne priveau de pe pereţii bisericii.

Mama îmi mângâia părul şi îmi cânta până adormeam. De la ea am învăţat să cânt iar, fluierul cel vechi era singura amintire de la tatăl meu, şi tocmai de aceea nu puteam cânta cu el cântece de bucurie aşa cum se cântă-n şezători.

A venit primăvara, câmpul înverzise iar mama era tot bolnavă. Ea căuta să-mi ascundă lucrul acesta, iar eu, ca să nu o întristez, mă făceam că nu înţeleg. Ne apropiam de ziua ei de naştere, iar eu doream să-i fac o surpriză atât de mare încât să uite de durerile ei. Cu o seară înainte, mama mă rugă să fac eu rugăciunea, după care i-am cântat cântarea pe care mi-o cântase ea în fiecare seară.

Dimineaţa când m-am trezit, mama dormea. Am sărutat-o pe obraz cu grijă să nu o trezesc şi am plecat să-i culeg un buchet de flori...Când m-am întors, pe la amiază, mama dormea... Am sărutat-o şi am pus florile lângă ea. Doream ca atunci când se va trezi să dea cu ochii de ele... Nici nu ştiam că nu le va mai vedea niciodată....nici nu ştiam că murise....şi că mă lăsase singur!!!...

Părintele s-a ocupat apoi de toate, înmormântând-o pe mama alături de tata. La groapă nu a venit nimeni din sat...Eram doar eu, părintele şi clopotarul cel bătrân. Am rămas singur acolo, până târziu, privind grămada de pământ ce mă despărţea de pieptul mamei. Aveam buchetul de ghiocei în mână... Ar fi trebuit să prevestească bucuria şi, poate că au făcut-o...nu pentru mine, ci pentru mama. Scăpase de toate necazurile. Am stat acolo până târziu, punându-mi fel şi fel de întrebări. De ce a trebuit să se întâmple aşa? Eu de ce nu mor? Ce voi face acum? ....Întrebări fără răspuns, triste, reci şi fără nici o mângâiere. Nemailegându-mă nimic de sat, decât mormântul părinţilor, am plecat în căutarea fraţilor mei şi pentru a-mi găsi de lucru în altă parte. Aşa am ajuns aici.

- Vasilică ne pare rău că te-am făcut să-ţi răscoleşti trecutul, dar eu ca primar nu pot înţelege cum de aţi rămas fără casă?

- Păi, casa noastră a fost lovită de un trăznet şi a ars toată şi primăria i-a dat tatălui meu o altă casă să stea în chirie...

- Înţeleg - spuse primarul profund mişcat de mărturisirea lui Vasilică.

Se întoarse apoi către cei din sală şi îi întrebă dacă vor să-l găzduiască pe Vasilică pe timpul iernii. În sală se lăsă tăcerea, oamenii se uitau unii la alţii, scuzându-se. Se părea că nimeni nu are loc, atunci se ridică cineva din sală care venise tocmai la sfârşit când Vasilică terminase povestea vieţii lui.

- Îl iau eu, până la primăvară!

Primarul zâmbi, Vasilică plecă uşor capul şi ieşi din sală urmând îndeaproape pe omul acela. Ajunşi acasă, omul îi arătă camera, de fapt era un graijd ocupat de câţiva iepuri. La vederea lor, ochii lui Vasilică se umplură de lacrimi.

- Ce, ai crezut că te culc în pat cu mine?

- Nu, nu domnule, îmi place locul acesta, mai ales că aici nu sunt singur. Voi fi fericit alături de aceşti iepuraşi şi de melcul meu.

- Melc !? Ce melc?

Vasilică scoase melcul şi îi povesti cum a rămas fără casă şi cum el îi promisese că îi va găsi o altă casă în locul celei distruse chiar de el, nu-l văzuse în iarbă şi călcă pe el. Râsul răutăcios al omului îl făcu pe Vasilică să se oprească chiar când acesta încerca să-i spună că viaţa lui se aseamănă cu cea a melcului.

Se lăsă întunericul. Vasilică se întinse pe spate în fânul moale ce-i servea drept culcuş şi adormi. Dimineaţa fu trezit de glasul poruncitor al celui care îl găzduia.

Ninsese mult în noaptea aceea şi continua încă să mai ningă. Lui Vasilică îi îngheţase mâinile i se înmuiaseră picioarele, simţea că nu mai poate dar, trebuia să dea zăpada pentru că altfel.... Lacrimile din ochi se uneau cu bobiţele mici de transpiratie rostogolindu-se pe hăinuţa lui unde îngheţau. Toată ziua munci din greu, uitând chiar şi de mâncare. Reuşi totuşi să dea afară toată zăpada din curte. Ajuns în culcuşul lui încercă să doarmă puţin dar, îşi aminti că în timp ce dădea zăpada a găsit o căsuţă de melc goală. A scoso din buzunar, a curăţito şi a aşezato alături de melcul lui după care aţipi.

Afară vântul sufla cu putere, geamul graijdului se deschise izbindu-se puternic de perete şi spărgându-se. Vasilică dormea greu încât nu-l auzi. Deschise ochii doar când auzi uşa deschizându-se. Dori să meargă să o închidă dar, picioarele nu-l mai ascultau. Atunci dori să se ridice pe coate, dar nici mâinile nu-l mai ascultau. Dori să strige şi strigă dar, nu-l auzi nimeni. Simţi o căldură mare în tot corpul după care uită şi de geam şi de uşă. Îl vedea pe tatăl său, pe mama sa care îi cânta. O ascultă un timp după care începu să cânte şi el alături de ea:

„ Eu ştiu că am în cer o casă

Pe care nimeni nu mi-o ia

Chiar dacă nedreptatea lumii

m-alungă din căsuţa mea

eu ştiu, că am în cer o casă

pe care nimeni nu mi-o ia....

Eu ştiu că am să cânt odată

Cu toţi cei dragi îmbrăţişat...”

Dimineaţa fu găsit îngheţat de frig, având pe buze acelaş zâmbet trist ce-i umbrea faţa lui senină de fiecare dată. Stăpânul casei se aplecă peste el, ascultă să audă ceasornicul vieţii, dar el se opri de mult. Privi în jur neştiind ce să facă când, deodată, ochii lui se loviră de un lucru ce-i provocă o durere imensă. Simţea cum ceva din lăuntru lui se sfâşie tot mai tare, tot mai tare. Ochii se umplură de lacrimi, din fânul uscat ieşi la iveală melcul de care vorbise Vasilică, purtând în spate noua lui casă. Se îndrepta parcă spre buzele băiatului dorind să-i dăruiască poate ultimul sărut. Omul îl luă în mână, stropindu-i cu lacrimi căsuţa şi îşi reproşa cu o căinţă plină de durere: „ Cât de rău am fost...Doamne! Cât de rău! Acest copil a ajutat pe acest melc de la care nu putea să aştepte răsplată. I-a promis un loc de adăpost şi s-a ţinut de cuvânt. Dar eu...ce am făcut...”

Cuvintele erau înecate în plâns, iar lacrimile şuroiau pe faţă. Era prea târziu să mai facă ceva. Îl luă pe Vasilică în braţe şi îl duse în casă. Aici fu lovit ca un trăznet de vederea unui medalion. Vasilică era fratele său, iar medalionul era al mamei, chiar el îl trimisese. În câteva ceasuri tot satul avea să afle această tristă poveste în care cei doi fraţi au trecut unul pe lângă altul fără posibilitatea să-şi spună frate.

Vestea bunătăţii lui Vasilică se răspândi iute şi în satul său natal. Aici în faţa mormântului, fratele său îşi mărturisii răutatea dar şi hotărârea de a se retrage la o mănăstire renunţând la tot ce agonisise în lumea aceasta.

Primarul din satul unde păscuse oile a ţinut să spună ultimul cuvânt: „ Cea mai bună viaţă, nu e cea lungă, ci cea mai bogată în fapte. Averea şi puterea se topesc în valurile vieţii schimbătoare.Doar dragostea, doar ea-i nemuritoare şi întrece orice tezaur omenesc din câte-au fost şi vor mai fi sub soare...”

Întors acasă, fratele lui Vasilică, a împărţit totul celor mai săraci din sat, după care a luat calea muntelui în căutarea unui schit. De atunci oamenii nu mai ştiu nimic de el, decât, că a fost odată, in păstoraş, un băiat sărman cu o îmbrăcăminte veche, petecită, primită din mila sătenilor dar, cu o faţă senină umbrită din când în când de un zâmbet trist....

Sfârşit.