Puterea rugăciunii

Ucenicii Domnului erau frânţi de oboseală, umblară toată ziua şi pe deasupra împărţiseră hrană la peste 5000 de oameni. Simţeau că nu mai sunt în stare de nimic şi se întinseră pe nisipul moale de la marginea mării, privind cu uimire spre Învăţătorul lor, ce continua să vorbească mulţimilor despre Împărăţia lui Dumnezeu, şi cu nedumerire spre cele douăsprezece coşuri de fărâmituri ce rămăseseră de la cele cinci pâini.

Rând pe rând începură să aţipească dar fură treziţi de glasul Domnului Iisus, care le spuse că vrea să meragă pe munte să se roage singur acolo. Unul dintre ucenici privind spre Domnul dori să-Lîntrebe : „Doamne, pentru ce te rogi atât de mult?...De fapt ce este rugăciunea? Ce înseamnă a te ruga?...”, dar nu îndrăzni. Domnul Iisus îl privi cu dragoste iar ucenicul rămase cu întrebarea pe buze. Îndată după aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui de partea cealaltă, până va da El, drumul noroadelor.

Noaptea a învăluit corabia în mantia sa neagră, ascunzând pentru câteva clipe furtuna ce urma să vină. Deodată, valurile au început să crească, iar vântul stătea împotriva corabiei, pălmuind parcă feţele celor ce se străduiau să cârmuiască corabia. Ploaia de stropi, desprinsă din valurile învolburate cădea peste umerii ucenicilor dorin parcă să-i strivească. Ucenicii vâsleau cu încredere, au mai trecut prin astfel de furtuni şi în vremea când erau pescari. Dar, de data aceasta era cu totul altceva, palmele sângerau din cauza funiilor şi deveneau parcă din ce în ce, ca nişte ramuri vestejite, lipsite de putere. Corabia se înclina când într-o parte când în alta, până aproape de nivelul mării încât în inimile ucenicilor începu să încolţească teama, deznădejdea. Frânţi de oboseală lăsară funiile şi lupta cu furia mării, aşteptând cu răsuflarea la gură fiecare val ce lovea micuţa lor corăbioară. Stăteau lipiţi unul de altul, strângându-se de mâini ca nişte copii, pentru ei acest lucru era singura mângâiere, căci domnul Iisus era departe şi credeau ei că nu are cum să-i mai ajute. Unul dintre ei, la un moment dat, nu a vrut să mai stea împreună cu ceilalţi şi s-a retras într-un colţişor al corabiei. Acolo, cum stătea singur, a fost cuprins şi mai tare de întrunericul şi frigul nopţii. Teama care îi stăpânea sufletul, la făcut să plângă şi să vorbească singur gândind-se la învăţătorul său care era ferit de orice pericol acolo, pe munte, unde urcase pentru a se ruga: „Învăţătorule dacă ai fi fost cu noi, ai fi făcut vreo minune şi ai fi salvat sufletele noastre... Dar, Tu esti singur acolo pe munte, iar noi suntem singuri aici pe mare aşteptându-ne sfârşitul. Rugăciunile tale sunt totdeauna ascultate, dar ale mele nu au nici o valoare, ce rău îmi pare, că acolo pe ţărm nu Te-am întrebat ce este rugăciunea? Cu siguranţă că este o putere pe care numai Tu o ai. Cu această putere Tu faci minuni. O, de aş avea şi eu această putere, în aceste clipe aş folosio...Dar cum?...Ce să fac?...Cum să mă rog?...”

Pentru câteva clipe ucenicul tăcu, lacrimile îi curgeau înecând parcă orice speranţă, ori ce salvare. Deodată ucenicul îşi aminti că Învăţătorul întruna din zile a spus: „Iată cum trebuie să vă rugaţi:

Tatăl nostru

Carele eşti în ceruri,

Sfinţească-Se numele Tău,

Vie împărăţia Ta,

Facă-se voia Ta,

Precum în cer, aşa şi pe pământ.

Pâinea nostră cea de toate zilele

Dă-ne-o nouă astăzi.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre,

Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.

Şi nu ne duce pe noi în ispită,

Ci ne izăveşte de cel rău.

Amin.

Când termină rugăciunea dori să mai spună ceva, dar se prăbuşi plângând pe podea, zicând: „Doamne, eu nu ştiu să mă rog, dar vino tu în ajutorul nostru...nu ne lăsa să pierim...!!!

Pentru câteva clipe se făcu din nou tăcere, după care ucenicul reluă de la început rugăciunea „Tatăl nostru” şi după aceea iar şi iar, simţind de fiecare dată un fior ce-i străbătea tot trupul. Totul începuse să fie diferit. Teama dispăruse, oboseala la fel, pentru că de fiecare dată când rostea „Tatăl nostru” simţea parcă prezenţa reală a celui ce-l învăţase această rugăciune. Furtuna nu-l mai înspăimânta, iar atunci când corabia era lovită cu putere de valurile uriaşe, ucenicul şoptea: „Doamne facă-Se voia Ta”

Orele au trecut rând pe rând, iar când se îngâna ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare s-au spăimântat şi au spus: „Este o nălucă!” Şi de frică au ţipat, Numai cel ce veghease toată noaptea în rugăciune, simţea bucuria reîntâlnirii, dându-şi astfel seama că nu pierduse timpul în zadar, rugându-se.

După ce Domnul Iisus vorbi cu ucenicii încredinţându-i că El nu este o nălucă, păşi în corabie, unde ucenicii i s-au închinat zicând:”Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” Ultimul care veni să I se închine era însă cel mai fericit. Pe faţa lui se putea citi o bucurie de nedescris cu mult mai mare decât a celorlalţi.

Stând aplecat lângă pieptul Învăţătorului său, ucenicul şopti:

- Doamne, acolo pe ţărm am vrut să-Ţi pun o întrebare...

- Ştiu...spuse Iisus

- Dar, aici în mijlocul furtunii am aflat ce este rugăciunea, am aflat că ea este o putere care te face să fi liniştit chiar şi în mijlocul furtunilor, chiar şi în faţa morţii. Am aflat ce înseamnă a te ruga. Înseamnă a te încrede în Tatăl, care toate le vede, chiar dacă întunericul ne învăluie adeseori ca o mantie...înseamnă a te lăsa în voia Lui...

Domnul Iisus îl privi cu aceiaş dragoste ca cea de pe tărm şi îi spuse:

- T-am văzut de pe munte rugându-te şi m-am rugat Tatălui să te întărească pentru a găsi singur răspuns la întrebările tale.

Ucenicul mulţumi Domnului şi se retrase să-i ajute pe ceilalţi să conducă corabia spre ţărmul care se vedea aproape....

Scumpul meu prieten, ucenicul putea primi un răspuns din partea Domnului Iisus, acolo pe ţărm, dar Învăţătorul său dori ca acest răspuns să-l găsească ucenicul singur, aşa cum s-a şi întâmplat. Acolo în mijlocul furtunii, ucenicul a găsit cea mai frumoasă floare, al cărui parfum i-a redat încrederea în Dumnezeu. Astfel sufletul său s-a deschis lăsând să se nască în inima lui rugăciunea, puterea care face minuni şi care te salvează de la deznădejde şi descurajare.

Tu suflet prea iubit ai aflat această floare, ai simţit mirosul, ai gustat nectarul ei, puterea ei? Dacă da, ferice de tine, păstreaz-o în adâncul inimii tale, dând voie parfumului ei să învioreze şi pe alţii.

Dacă însă nu ai aflat această floare, atunci deschide Cuvântul lui Dumnezeu şi citeşte rar, şi cu inima deschisă rugăciunea „Tatăl nostru” şi dacă pentru început nu vei simţi nimic, repetă din nou, zi de zi, şi vei decoperi că totul se schimbă, ajungând la un moment dat să posezi cea mai minunată floare cu un parfum ce te face să devi un om nou, un om al rugăciunii.

Dacă pentru început îţi este greu, şi eşti înconjurat de neputinţă şi de neştiinţă, începe todeauna cu aceste cuvinte: „Doamne, eu nu ştiu să mă rog, dar vino Tu în ajutorul meu, pentru că Tu eşti Lumina, Pacea, Putera, Mângâierea, iubirea, Nădejdea şi Viaţa mea!”

Strigătul acesta tâşnind dintr-o inimă plină de dor, va primi cu siguranţă la vremea rânduită, răspunsul aşteptat.