Colțul de pâine

 

În vremea aceea, fiecare colț de pâine avea povestea lui. Era și povestea mea, copilul care visam la mări nesfârșite de grâne, unde pâinea nu ar fi fost niciodată raționată. Era povestea vecinei vânzătoare, care, cu mâini aspre de la atâta muncă, ascundea în buzunarul șorțului fărâmituri de speranță pentru un copil care privea lumea cu ochi mari și curioși.

 Era povestea "bunicii", vecina în etate, care transforma bucătăria ei într-o lume magică, unde "blocul" de pâine și lapte devenea cel mai fin desert, iar prăjitura cu mălai și zahăr era dulceata însăși a copilăriei. În acea bucătărie, timpul părea să se oprească, iar fiecare înghițitură era o călătorie de unde nu ai mai vrea să te întorci.

 În povestea aceasta despre vremurile de atunci, unde chiar și respirația părea raționată, cuvintele unchiului răsunau ca un ecou dureros în inima mea: "Nu-i prost cine mănâncă, e prost cine îi dă!" - o vorbă aruncată în vânt, dar care se înfigea adânc în sufletul meu de copil. Era mai mult decât o simplă frază; era o fereastră spre o realitate crudă, unde nevoia se ciocnea cu mândria, iar foamea era o fantomă ce bântuia fiecare casă.

 Eu, cu ochii mei mari și speranța atârnată de fiecare clipă, nu puteam înțelege de ce lumea adulților era așa de complicată, de ce pâinea trebuia numărată și de ce generozitatea era privită cu suspiciune. Cu mintea mea ce astăzi judec, pâinea nu este doar  pentru hrană, ci este un simbol al împărtășirii, o punte între inimi, o dovadă că bunătatea încă mai există.

 Și în acele seri, când magazinul de pâine își trăgea obloanele și liniștea se așternea peste oraș, îmi găseam alinarea în gesturile mici de iubire. Vecina vânzătoare, cu zâmbetul ei blând și mâinile care păstrau căldura pâinii proaspete, îmi oferea fărâmituri de speranță. Nu erau doar bucăți de pâine, ci erau fragmente dintr-o lume mai bună, unde un copil putea să viseze la zile cu pâne din belșug.

 "Bunica", de care spuneam mai sus, cu ochii ei calzi și cuvintele dulci, era o altă rază de soare în viața mea. ”Blocul” de pâine și lapte, prăjitura cu mălai și zahăr, toate erau mai mult decât mâncare; erau povești spuse fără cuvinte, erau amintiri care se țeseau într-un covor de confort și siguranță.

 În fiecare femeie care a trecut prin viața mea, am găsit un ecou al mamei - nu în gesturi sau cuvinte, ci în adâncul ochilor lor. Ochii aceia calzi, blânzi, care păreau să vorbească fără cuvinte, să aline fără atingeri, să îmbrățișeze fără brațe. Erau ochi care văzuseră viața, care plânseseră în tăcere, care râseseră cu bucurie, care priviseră lumea și totuși alegeau să fie binefăcători.

 Și în acei ochi, am regăsit și pe cele două vecine - femei care au devenit faruri de speranță într-o mare de incertitudine. Ochii lor, umeziți de lacrimi de compasiune, erau ca două stele călăuzitoare în noaptea copilăriei mele. Ei erau cei care m-au învățat că, chiar și în cele mai grele momente, există întotdeauna loc pentru bunătate și că dragostea poate lua forma cea mai simplă - un colț de pâine, o porție de lapte cu pâine, o prăjitură cu mălai și zahăr.

 În ochii lor am văzut reflecția unei lumi mai bune, o lume în care fiecare copil are suficientă pâine, unde nimeni nu trebuie să se ascundă de cuvintele grele ale unchiului, unde fiecare masă este un festin al inimii, nu doar al stomacului.

 Colțul de pâine a fost o lecție de viață, un testament al umanității care supraviețuiește chiar și în cele mai întunecate timpuri, unde grija pentru mâine era mai mare decât bucuria de azi și colțul de pâine devenea o punte între suflete. Era un "te iubesc" nespus, o îmbrățișare caldă într-o zi rece, un "totul va fi bine" într-o lume nesigură.

Sorin Micuțiu

din volumul încă în lucu ” Privilegiatul sorții”