Undeva, într-un orășel așezat între două
ape curgătoare, trăia un bărbat ajuns la anii bătrâneții. Viața lui fusese
plină, lungă și uneori grea, iar acum zilele îi semănau tot mai mult unele cu
altele. Dimineața începea mereu la fel: dejunul, pieptănatul atent al părului
soției, câteva glume strecurate printre riduri și lacrimi ascunse.
Ea își ducea timpul în pat, privindu-l
pe el cum se strecoară dintr-o zi în alta. Urmărea știrile, se pierdea în
documentarele de pe Discovery, completa integrame și zâmbea discret când găsea
răspunsul potrivit. El, în schimb, își purta suferința pe picioare, iar când nu
o putea duce singur, bicicleta îi era tovarăș tăcut. Împreună mergeau la
cumpărături, o roată după alta, ca și cum ar fi reușit să scape puțin de
greutatea anilor.
Seara, gestul devenea ritual: pregătea
cu atenție un sandviș. Pentru ea, multe nopți erau albe, așa că trebuia să fie
acolo, lângă patul ei, într-un mic gest de grijă ce nu se pierduse cu timpul.
Poate Dumnezeu, poate voința ei, poate o
înțelegere pe care nimeni n-ar fi putut să o prevadă -într-o miercuri, zi de
post și rugăciune, femeia a plecat din această lume.
