Sandvișul

 

Undeva, într-un orășel așezat între două ape curgătoare, trăia un bărbat ajuns la anii bătrâneții. Viața lui fusese plină, lungă și uneori grea, iar acum zilele îi semănau tot mai mult unele cu altele. Dimineața începea mereu la fel: dejunul, pieptănatul atent al părului soției, câteva glume strecurate printre riduri și lacrimi ascunse.
 
Ea își ducea timpul în pat, privindu-l pe el cum se strecoară dintr-o zi în alta. Urmărea știrile, se pierdea în documentarele de pe Discovery, completa integrame și zâmbea discret când găsea răspunsul potrivit. El, în schimb, își purta suferința pe picioare, iar când nu o putea duce singur, bicicleta îi era tovarăș tăcut. Împreună mergeau la cumpărături, o roată după alta, ca și cum ar fi reușit să scape puțin de greutatea anilor.
 
Seara, gestul devenea ritual: pregătea cu atenție un sandviș. Pentru ea, multe nopți erau albe, așa că trebuia să fie acolo, lângă patul ei, într-un mic gest de grijă ce nu se pierduse cu timpul.
 
Poate Dumnezeu, poate voința ei, poate o înțelegere pe care nimeni n-ar fi putut să o prevadă -într-o miercuri, zi de post și rugăciune, femeia a plecat din această lume. 
 
Durerea era profundă, ca o apă care îneacă fără zgomot, dar în sufletul bărbatului exista și ceva ce nu îndrăznea să rostească: o eliberare. Ani de rutină, de gesturi întoarse către ea, iar acum lumea părea de neînțeles.
 
Au urmat serile de priveghi, ultima atingere, ultimul sărut pe frunte, și monumentul de flori de pe mormânt. 
 
Într-o zi, bărbatul a ieșit în curte, a ales cu mâini tremurânde câțiva trandafiri, bujori și iriși albi, și s-a dus la cimitir. Între coroane, între flori uscate și amintiri ce pluteau între lumi, a strecurat un sandviș. 
 
„Poate ți-e foame...” 
 
Și atunci, o mână caldă s-a așezat pe umărul lui. Nepotul, cu privirea plină de înțelegere, îl așeză ușor pe pieptul său, bătându-l încet pe spate. 
 
„Nu ești singur. Mă ai pe mine.” 
 
Ani la rând, bunicul îi dusese nepotului un sandviș, un semn al grijii și al iubirii ce nu cerea nimic înapoi. Acum, în liniștea cimitirului, gestul acesta părea să se întoarcă spre el.
 

*  *  *

 
Dragostea adevărată nu se măsoară în vorbe mari, ci în gesturile mărunte de zi cu zi. Într-un sandviș pregătit cu grijă, într-o mână așezată blând pe umăr, într-o privire plină de înțelegere. 
 
Părinții și bunicii noștri au dus greutăți pe care nu le vom cunoaște niciodată. Au sacrificat tăcut, au iubit fără să ceară nimic în schimb. Poate că nu întotdeauna i-am întrebat ce simt, dacă sunt bine, dacă le e greu sau dacă, pur și simplu, le e foame. 
 
Dacă ne mai trăiesc părinții, sau bunicii, încă mai avem timp. Să îi ascultăm. Să le fim alături. Să învățăm că iubirea adevărată nu cere mult, doar prezență și sinceritate. 
 
Uneori, o întrebare aparent banală poate face diferența: „Ție foame?”

25.05.2025

Sorin Micuțiu