Am
întâlnit într-o zi un frate mai în vârstă. Venise la oraș pentru niște acte de
întabulare, dar cum se întâmplă la oameni, din două vorbe am ajuns la cele
sufletești. I-am spus de Radio Oastea Domnului și de OasteaDomnuluiTv. El m-a
ascultat atent, cu ochii aceia de om care nu se grăbește, dar nici nu lasă
vorbele să treacă pe lângă el.
După
o vreme ne-am reîntâlnit. Și mi-a spus, cu un zâmbet șugubăț:
„Știi,
frate… io n-am internet. Telefonul meu e ăsta… de pe care de-abia văd numerele.
Da’ m-o mâncat curiozitatea.”
Și-a
început să-mi povestească, de parcă trăia din nou totul:
„Am
încercat întâi pe un radio mic… nimic. Apoi am scos radioul ăla bătrân din
șopron, plin de praf, cu antena strâmbă. L-am șters cu mâneca și l-am băgat în
priză. S-o aprins beculețul ăla galben, ca un licurici obosit.
Am
început să învârt încet de buton… încet, că dacă-l întorci prea tare, sare
peste tot. Ba un fâșâit, ba un țiuit, ba o voce străină… și tot așa. Da’ io nu
m-am lăsat. Am zis: "Dacă-i de la Domnul, s-o găsi."
