Povestea steluţei de Crăciun - o creaţie interactivă

Aici am început anul trecut o poveste interactivă. Scrierea ei a însemnat pentru autori un mod extraordinar de a aştepta sărbătoarea Naşterii Domnului...Redevenisem copii...şi-n hoinăreala noastră printre cuvinte calde şi steluţe de zăpadă, ni s-au legat inimile făcând încă un nod de iubire... vă invit cu mare drag în lumea ei...Nu veţi regreta! :) )

Lectură plăcută!

Era sfârşit de noiembrie, şi, după o toamnă

caldă, frigul începu a strânge copiii în jurul sobelor încălzite. În satul de sub dealul împădurit, căsuţa lui moş Ambrozie părea o mică bijuterie. Albă, cu ferstre mici, cu acoperişul negru stătea pitită sub deal. În casă era cald, era bine...Mirosea îmbietor a plăcintă cu mere şi gutui. Bunicul o ţinea pe Angelica pe genunchi, în timp ce priveau pe fereastra de la casa scundă. Primii fulgi îşi începură valsul lor...La început erau câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi... Angelica îl rugă pe bunicul ei să iasă puţin afară...Până să obţină încuviinţarea, îşi lipi năsucul de geam, iar de partea cealaltă se lipise o steluţă de zăpadă...( Miriam)

De multă vreme privea spre casuţa din vale…

Acum că a venit vremea, s-a desprins din Înalt aşa fericită că poate întâlni fetiţa aceea cu ochi albaştri şi păr balai, cu sufletul mereu plin de cântec... Seară de seară, bunicul ii spunea câte o poveste despre Creaţie, despre Stele, despre Cer, iar Angelica adormea cântand ..iar cântecul inimii ei, făcea linişte acolo sus, în lumea st

elelor de zăpadă... Acum stăteau faţă în faţă şi se priveau...Le despărţea doar o fereastră...( Hadassa)

Angelica privea îndelung...Steluţa de zăpadă era ca o dantelă. Era perfectă! Se tot minuna mereu cum este Dumnezeu atât de priceput la aceste detalii!

Cu ce măsoară el ca să fie fulgii atât de simetric alcătuiţi? Ce muzică tainică aud de le e zborul atât de lin? Ce le şopteşte Dumnezeu când îi t

rimite pe pământ de produc atâta bucurie?...Toate aceste întrebări o frământau pe fetiţa cu părul bălai.

Privind steluţa, îşi spuse hotărâtă: steluţele aduc doar bucurii, aduc doar veşti bune! Ce mult îşi dorea să fie o steluţă!

Bunicul se apropie tiptil...( Miriam )

Bunicul se apropie tiptil încât nepoţică nici

nu simţi când mâinile sale împovărate de ani, o prinsese de umerii ei tineri. Îl auzi doar şoptindu-i la ureche:

- Draga moşului, m-ai rugat de atâtea ori să-ţi spun poveşti şi de fiecare dată, fiecare poveste începea cu „ a fost odată ca niciodată”, hei bine, de data aceasta am să-ţi spun o poveste cu totul specială.

- De ce specială moşule?

- Pentru că aceasta nu mai începe cu „ a fost odată ca niciodată”..

- Dar cum începe?

- A fost dintodeauna...a fost dintodeauna un D

umnezeu care ne priveşte, un Dumnezeu care ne aşteaptă să-I zâmbim, să-I vorbim despre noi, să-i scriem despre grijile noaste, despre visele şi bucuriile noastre...

- Steluţele acestea, vin de la El? Întrebă fetiţa, întrerupând povestea bunicului

- Da. Se spune că atunci când cerul scutură peste noi aceşti fulgi veseli şi jucăuşi, mici şi mari, este semnul că în curând spiritul Crăciunului, ne

va îmbrăţişa pe fiecare!

- Vai, bunicule - exclamă nepoţica - am uitat de scrisoare!!!!

- Ce scrisoare?

- Scrisoarea către Moş Crăciun, ai uitat?

- A, nu am uitat. – spuse bunicul zâmbind – vezi deja spiritul Crăciunului te-a luat în braţele lui!

- Hai atunci în casă şi în timp ce eu mă gândesc ce să scriu, dumneata să continui povestea începută....( Sorin M.)

....Da, Angelica. A fost dintotdeauna Dumnezeu... Inca inainte de a exista pamantul cu tot ce este pe el si cerul cu tot ce curpinde... Dumnezeu stapanea Universul inca necreat! Ti-am povestit deja cu cata dragoste a creat El in 6 zile lumea vazuta si nevazuta...

Uite, steluta de zapada s-a lipit incapatanata de fereastra noastra, si va sta acolo pana cand o raza mai puternica de soare ii va curma firul exis

tentei de steluta...

- Cum? Va muri steluta?

- Nu. Nu va muri. Doar se va transforma. Se va preface intr-o picatura de apa...

- Of. Si ce sa fac eu cu o picatura de apa? Steluta e mai frumoasa. Steluta e... e... cum sa-ti zic eu... E o artista! Uita-te si matale la ea ce dantelata e!

- Hahaha! Cu o picatura de apa poti face foarte

multe lucruri. Vei vedea cand iti va lipsi! Stelutele de zapada nu-si au rostul decat iarna ( Catiusha)

Apoi sa stii ca steluta mai are surori si frati,care mai de care mai jucausi si mai zbenguiti...si fiecare steluta se opreste pe la cate o casuta unde simte bucurie si liniste.Stim ca stelutele vin cin cer..sunt trimise de Tatal lor sa aduca vestea cea mare:ca va veni in curand Craciunul.

-Bunicule,da cum este in cer de Craciun?

-Ehee,toti ingerasii se pregatesc de sarbatoare,invata colinde,toti sunt imbracati in hainute albe,se bucura nespus ca se va naste Pruncul Iisus!

-Si stelutele se bucura?intreba fetita.Bunicul o lua pe fetita de mana,deschide usa casei apoi zise zambind:

-Priveste sus!Cu cata bucurie vin ele pe pamant.Una cate una incepu sa se aseze pe fata calda a fetei.Fetita de atata bucurie,il lua pe bunic in brate....Vreau si eu sa fiu o steluta!....( Delymax)

- Bine, draga moşului, îi zise bunicul Ambrozie cu glasul tremurând! Dar trebuie să te gândeşti bine ce fel de steluţă vrei să fii.

- Cum adică, bunicule? Sunt mai multe feluri de steluţe?

- Da, Angelica. Dumnezeu a mai creat un fel de stele care nu se topesc.

- Nu sunt din zăpadă?....Din ce sunt făcute, bunicule?...sau nu le atinge razele de soare?

- Ele însele sunt nişte raze...şi ochii bunicului străluceau...

- Bunicule! Bunicule! Ai stele în privire! Dumnezeu ţi le-a pus?...( Miriam )

-Ah , copila mea..mai ţii minte când ţi-am povestit despre prima zi a Creaţiei? Despre Lumină? Eiii binee..Dumezeu a creat mai apoi soarele, luna, stelele să o întreţină în orice vreme...Iar Lumina aceea când o ai în suflet, străluceşte pe chip, se vede în priviri..şi ia chip de steluţe... Dumnezeu o dă tutuor care o caută, pentru ca El Însuşi este Lumina... Uite vezi, chiar acum când mă asculţi, în ochii tăi strălucesc steluţe jucăuse... Angelica nu-şi putea stăpanea bucuria, ochii ei erau ca şi ai bunicului... -Bunicule,pot sa te rog ceva?-intreaba fetita cu glasul ei cristalin de copil.. -Da, draga mosului... -Bunicule, diseara cand se ivesc stelele pe Cer, poti sa imi arati cu care stea seamana stelutele din ochii mei ? ( Hadassa)

- Da, draga mea, am să ţi-o arăt, ea este în fiecare noapte pe cer dar numai în preajma Naşterii Domnului sclipeşte mai tare. Dacă ai să cercetezi cerul cu aceeaşi privire cu care mă priveşi acum în ochi, ai s-o vezi cu siguranţă! - Bunicule, dar de ce numai în preajma Naşterii Domnului se poate vedea? ( Sorin M )

-Da numai atunci,pentru ca atunci cand s-a nascut Pruncul Iisus in ieslea de paie,pe cer a a stralucit o stea si stralucea atat de tare incat toata lumea din orice colt de tara o putea vedea....pentru ca s-a nascut un Rege,un imparat mare care va conduce lumea.

-Gata,am inteles!striga copila zambind.

-....ce anume Angelica?

-De aia se numeste Steaua de Craciun!la auzul acesta,mosul incepu sa rada in hohote.Ii era draga ca ochii din cap,istetimea fetei il facu sa uite trecutul sau greu amintindu-si de frumoasele clipe petrecute alaturi de parintii lui,acum nu mai erau in viata....Noaptea se lasa usor peste tinutul amortit,numai luna cea vesela priveste totul de sus.Una cate una stelele apar licurind pe cer...

Angelica nu putu sa doarma,avea atatea ganduri si idei dar numai Bunicul o putea ajuta,el stia raspunsul la toate lucrurile.Astfel,se gandi Angelica sa stea pana tarziu in fiecare seara sa vada steaua.

Cu gandul la steluta,fetita adormi in bratele bunicului.

Ce veste sfanta aduce cu ea steaua cea frumoasa,se naste Domnul Iisus.Prima lacrima ii cazu peste obrazul cald al mosului.Sufletul ii era plin de bucurie.Deodata incepu sa rada,dar..ce il facu sa rada ?

E de vina Steluta de Craciun!!( Delymax)

...Fetiţa din braţele lui părea un îngeraş. Se gândea cât de inspirată a fost mama ei când i-a pus numele Angelica. Moşul râdea ţinând acest micuţ îngeraş în braţele lui obosite. Nu râdea în hohote, dar avea un zâmbet larg, atât de fericit!

Lumina lămpii se stinse, iar focul din sobă abia mai pâlpâia. Era întuneric, dar de dincolo de fereastră, o rază de lumină se strecură în ochii umezi de dor ai bunicului...

Inimă îi tresăltă...Un fior cunoscut încă din copilărie, îl făcu să râdă mai tare...,,Doamne, sunt un moş cu nepoţei în jurul meu, şi eu alerg după stele ca şi un copilaş"...Râde din nou, îmbujorându-se ca în vremea tinereţii...,,Hm!...Steluţa asta îmi dă atâta bucurie!"...

Strânse îngeraşul din braţe mai tare şi ar fi vrut să o trezească să îi arate steluţa aceea minunată...( Miriam)

Dar o vazu zâmbind în somn şi îţi spuse.

- Nu, nu o trezesc, acum se pare că se joacă cu îngerii...ce zâmbet frumos...ce vis frumos...auzi că şi vorbeşte!

Tăcu, o linişte de vis, se lăsă peste cei doi. Doar şoaptele fetiţei o mai tulbura din când în când, aducând şi mai mult zâmbet pe chipul bunicului

- Oaa...ce frumos ninge cu stele!.....Pot să te ating? Pot să te sărut?...(răsună glasul şoptit al fetiţei)

Din nou liniştea cuprinse încăperea, aţipise şi bunicul, cu zâmbetul pe buze... ( Sorin M )

Visul nepoţelei şi visul bunicului părea că deveniră unul singur...

...Se făcea că din înaltul cerului se coborau îngeri cu aripile pline de steluţe...Când aripile lor întreţineau zborul, puzderie de steluţe cădeau deasupra lor, acoperindu-i...

Era atâta taină, atâta frumuseţe!...Cine, oare ar putea să descrie în cuvinte toată bucuria visului? Tot fiorul lui?...

Angelica întinse mânuţa, şi astfel bunicul se trezise...O strânse la piept! Se trezi şi nepoţica...

- Bunicule! Bunicule!...Am visat îngeraşi! Am visat steluţe de argint!...

- Şşş!...Nu mai spune nimic! Hai să te culci să continui visul şi dimineaţă vom povesti fiecare dintre noi ce am visat.

Angelica sărută obrazul cald al bunicului, rosti rugăciunea, apoi se cuibări sub plapuma moale. Bunicul o privi îndelung până adormi din nou...Şi din nou, surprinse zâmbetul acela dulce ca de îngeraş...Oftă cu dor după visele copilăriei lui...

Îi sărută fruntea nepoţelei lui dragi, stinse lampa, apoi mai zăbovi privind pe geam şi căutând cu privirea printre stelele care păreau că ardeau de nerăbdare să se cuibărească în fiinţele care ştiu ce este visul curat de copil...( Miriam)

Îşi uitase parcă povara anilor...

Prea plină i-a fost ziua care s-a sfârşit...Prea multă bucurie, prea mult dor după Ceresc i s-a adunat în suflet...Atâta drăgălaşenie purta în fiinta ei, Angelica!

-Ah, daca-aş putea măcar să culeg una dintre steluţe şi să i-o dăruiesc în zori !-gândea bătrânul...( Hadassa)

Tot privind stelutele, se iviră zorii şi odată cu ei o idee se cuibari in gandurile bunicului Ambrozie. Iesi usor pe usa pentru a nu o trezi pe Angelica si se duse in atelierul lui, acolo unde au luat viata multe jucarii pentru copiii si pentru nepotii lui: caluti zburatori, papusi vorbitoare, lei, zmei si cate si mai cate... Lua bunicul o bucata de lemn, si scotea din ea o jucarie... Acum ii va face Angelicai cea mai frumoasa stea pe care i-o va face cadou de Craciun... Va lucra la ea in fiecare dimineaţă...

- Bunicule, bunicule! Unde esti bunicule? - glasul cristalin al Angelicai rasuna in curtea de la tara.

Bunicul aparu in tocul usii atelierului.

- Aici sunt Angelica! Hai sa inseuam calul sa mergem sa-l ducem la potcovit.

- Ura! Ura! Ura! Mergem calare! Mergem calare! Ura, ura, ura! ( Catiusha)

- Bunicule, dar mai bine nu punem sania? Uite ce fromos ninge...vreau să stai lângă mine şi să mă încălzeşti...şi apoi, aseară nu ai gătat povestea, crezi că am uitat!?

- „Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!“ - spuse bunicul, zâmbind - Ce dragă îmi eşti! Tu eşti pentru mine acum cea mai luminoasă steluţă, cel mai frumos cadou, îmi aduci tinereţea şi bucuriile ei...Mă îmbii să-ţi spun poveşti, dar, cea mai frumoasă poveste eşti tu. În seara când te-ai născut, am ieşit în curte foarte emoţionat. Mă utiam spre cer, spre stele şi deodată am simţit ceva rece , apoi ceva umed...am crezut că e o lacrimă dar, apoi am văzut primii fulgi de zăpadă... ( Sorin M )

- Bunicule, eu cred că steluţele de zăpadă sunt lacrimi de îngeri! Ei se bucură atât de mult că vine Crăciunul!

Ştii, bunicule, am visat ceva atât frumos aseară!...În camera noastră veniseră o mulţime de îngeraşi, care mai de care mai vesel! Aveau în mâini crenguţe cu flori de argint.

La un moment dat au început să cânte...repetau colinde...Era aşa de frumos colindul lor! Era cum nu mai auzisem!

Apoi au plecat, dar eu îi rugam să nu mă lase singură! Voiam să rămână măcar un îngeraş...

Au plecat...Uitându-mă tristă după ei, am zărit o stea atât de strălucitoare! Părea că este un îngeraş mai deosebit. Din înaltul cerului a coborât lângă mine, mângâindu-mi obrazul cu razele ei blânde...Parcă era mâna ta , bunicule...Parcă era mâna mamei...Voiam să o ating, să o sărut...

- Of! Draga mea, Angelica!...şi moşul o strânse iar la pieptul lui mai strâns ca niciodată. Ştii de ce te cheamă Angelica?

- Nu, bunicule! Hai, spune-mi de ce!

- Era sfârşit de noiembrie când te-ai născut...Ai fost atât de aşteptată! Chipul tău atât de drăgălaş, părea chip de înger! Şi mama ta a vrut să îţi pună nume de înger...

- Unde e mama acum, bunicule?... ( Miriam)

- Ei, fata moşului, greu de spus... Mama ta-i o lacrimă de sus..., un ochi de înger, o petală de trandafir... Mama ta e-n toate şi e-n tot!... Crede-mă, te rog! Mama ta e lângă tine, trebuie doar să te gândeşti la ea şi-ţi va apărea... - Hai să o rugăm, bunule, să vină, să apară.

- Bine, Angela, dar pentru asta trebuie să credem cu toată fiinţa noastră! Eşti pregătită?

- Da, bunicule, sunt!

- Să ne pregătim!

...Şi-n înaltul cerului Îngerii cântau, fulgii dănţuiau...

Sufletele pure ale celor doi (al ei, de copil, încrezător si bun, de o bunătate desăvârşită, al lui - blând, sfătuitor) si-au dat mâna si au devenit un TOT, o INIMA MARE. O inima ce cânta pe portativul rugăciunii, sperând, crezând, visând...( Enculescu Nicoleta)

Momentul lor de rugăciune nu durează însă mult. O sanie cu doi cai albi trece pe uliţă în goană lăsând în urmă un zvon minunat de zurgălăi. Fetiţa tresării amintindu-şi brusc de căluţul lor, care necheză a bucurie ştiind parcă ce gândea fetiţa.

- Bunicule, hai să mergem la potcovar, uite ne-o iau alţii înainte şi o să întârziem acasă, ce o să zică tata şi bunica?

Bunicul se înveseli din nou, nu-i era uşor să vorbescă de fiica lui, mama Angelicăi.

- Să mergem atunci! Hai suie repejor în sanie.

Ca la un semn, ninsoarea încetă şi, deasupra saniei care încetişor îşi lua zburul, răsări soarele, care-i învălui în lumina lui caldă. În lumina lui zăpada strălucea feeric. Angelica cu nasucul în blăniţă cojocelului, nu se mai sătura privind, nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos....( Sorin M )

...Totul părea desprins din poveste...Era ca în visul ei cel mai frumos! Doamne, ce mult ar fi vrut să spună tuturor bucuria sufletului ei!

Zăpada strălucea ca mii de steluţe. Abia o mai putea privi. Admira, prin ochii întredeschişi, minunea, spectacolul alb al iernii...Cu ochii lăcrimând de atâta lumină, îl întrebă pe bunicul ei care tăcea de o bună bucată de vreme:

- Bunicule,.... ( Miriam)

- Bunicule, asa-i ca de Craciun mergem iar cu colinda?

- Si pe cine vrei tu sa colinzi?

- Eu tare m-as bucura sa ma duci la tanti Vetutza si la mosul cu barba lunga si alba din casuta de langa padure. Anul trecut a zis ca el nu e mos Craciun, dar eu nu l-am crezut. Cum sa nu fie Mos Craciun daca are o barba asa de lunga si asa de alba? Si am vazut eu ca are si o sanie mare si tare frumoasa. Numai el poate sa fie...

- Angelica dragutza mea, dar nu ti-am povestit eu cine este mos Craciun?

- Aaa... ba da... mi-ai zis ca a trait demuuuuult, demuuuult, cand s-a nascut Domnul Iisus... dar eu cred ca un om asa de bun si bland si drag ca el nu poate sa moara! Asa-i bunicule ca si tu o sa traiesti pentru totdeauna? ( Catiusha )

Moş Ambrozie tăcu...După ceva vreme spuse:

-Stii Angelica draga..in ziua a sasea Dumnezeu a creat omul.La inceput Creatorul a vrut ca el sa traiasca pentru totdeauna...Dar omul a cazut in pacat si prin asta a pierdut aceasta calitate...

-Ce trist bunicule!!!

-Eiii, draga mea...nu te intrista...Lui Dumnezeu i-a fost mila ca omul traia in intuneric.De aceea, din dragoste pt el, a ales sa trimita pe Fiul Sau pe pamant.Toti cei ce cred in El au viata vesnica...

Fata fetitei s-a inseninat dintr-o data...

-Bunicule,cat te iubesc bunicule!!stiam eu ....Bunicule, la Pruncutul Iisus te refereai azi, cand te-am auzit citind din Biblie?

-Dar ce ai auzit copila mea?

-Paaaii, ziceai ceva de Steaua ce rasare din Iacov,ziceai ceva despre un toiag...( Hadassa )

- „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel...“ acesta nu?

- Da, da, acesta este…despre ce este vorba?

-Dumnezeu a profeţit printr-un om că într-o zi pe cer va răsării o stea, o stea călăuzitoare şi apoi, mai târziu printr-un vis a îndemnat pe cei trei magi să pornească după stea şi să-L caute pe Mesia. . Pentru a ajunge la Ierusalim era mult de mers, era nevoie de mai bine de o lună de zile de mers pe jos sau de câteva săptămâni de mers călare pe cămilă. Şi apoi magii nu puteau călători decât noaptea atunci când steaua strălucea pe cer...

- Bunicule, dar cum arătau magi?

- Se spune că Mechior, era un bătrân cu păr alb şi barbă lungă. El i-a dăruit Pruncului Iisus aur, ca unui rege. Al doilea mag se chema Gaşpar, acesta era un tânăr foarte frumos, este cel care a dăruit Domnului tămâie. Iar al treilea, se spune că ar fi fost un mag cu barbă mare, un om cu piela feţei mai închisă la culoare, pe nume Baltazar. El a adus smirnă

- Da de ce tămâie şi smirnă, ei nu au avut aur?

- Ba da, dar fără să ştie ei profeţeu. Tămâia făcea trimite la jertfă, la altar iar smirna mărturisea că Domnul Iisus va fi ucis.

Nepoţica fără să vrea întrerupse din nou firul povestirii.

-Bunicule, bunicule uite ce brad frumos, nu-l luăm acasă?

-Îl luam doar dacă îţi mai aminteşti povestea bradului de crăciun pe care ţi-am spuso acum câteva zile!

Spuse bunicul zâmbind.

- A…dar ce crezi că am uitat – spuse nepoţica şi facură schimb de povestitori pe scândurica ce ţinea loc de băncuţă în săniuţă.

“Se povesteşte că odată, de mult, Credinţa, Speranţa şi Iubirea au fost trimise pe pământ pentru a găsi un copac care să fie înalt cât speranţa, mare cât iubirea şi solid precum credinţa. În plus, trebuia să aibă o cruce la fiecare ramură. Legenda spune că cele trei virtuţi au căutat îndelung, până când au găsit bradul în pădurile din Nord. Ele l-au iluminat cu razele stelelor, şi astfel pomul a devenit primul brad de Crăciun.”

Am uitat ceva bunicule?

- Bravo, meriţi brăduleţul dar, nu uita să-i scrii lui moş Crăciun de acest brăduleţ. El este cel care îl aduce, nu eu!

- Am uitat de scrisoare – spuse nepoţica – m-am luat cu învăţatul colindului şi am uitat. Bunicule, mi-am adus aminte, de ce trebuie să merg cu colindul din casă în casă? ( Sorin M )

Bunicul îşi privi odorul de nepoţică, pierdut de fericire...O sorbi cu ochii lui plini de atâta dragoste!...Se gândea că, chiar dacă în viaţă a îndurat atâtea, acum era mângâiat prin îngeraşul acesta de fetiţă...

- Bunicule, iar ai steluţe în priviri! Le-ai luat astă-noapte ca să le ai tot timpul cu tine?!...şi zâmbi şăgalnic. Zâmbi şi bunicul, apoi încercă să răspundă la întrebarea despre colind...

- Angelica, obiceiul acesta de a merge cu colinda ne arată prin ce a trebuit să treacă Maica Domnului în lungul drum către Betleem, căutând un loc prielnic pentru naştere. Ea împreună cu bătrânul Iosif băteau la porţile oamenilor din cetate, dar ei nu-i primeau, nu aveau loc pentru ei.

- De aceea a născut în iesle?

- Da, Angelica, în timp ce oamenii din cetate dormeau în pat moale, Fiul Lui Dumnezeu se năştea într-o iesle. De aceea noi trebuie să mergem din casă în casă cu colindul fiindcă aşa au făcut şi îngeraşii. Ei au vestit prin cântec naşterea Pruncului Iisus păstorilor ce păşteau oile pe câmpie Aşa de mare le-a fost bucuria! Ştii, Angelica, adevăratele bucurii le poţi exprima doar prin cântec...Fericirea e aşa de mare că începi să cânţi...şi să cauţi pe Pruncutul Sfânt din iesle, în casele celor dragi...în inimile lor calde...

- Înseamnă că şi mama mea era tare fericită că mereu o auzeam cântând...

- Da, draga mea! Îl iubea pe Dumnezeu şi simţea iubirea Lui şi de aceea cânta...

Bunicul Ambrozie rămase din nou câteva clipe cu gândul dus peste dealurile pline de zăpada aceea atât de strălucitoare!...

- Angelica, aş vrea să îţi mai spun că oamenii mai cântă şi când sunt trişti...Prin cântarea aceea care doineşte se alină suferinţele, însingurarea, dorul şi se măreşte răbdarea...

Angelica părea că nu înţelege...Era prea copleşită de farmecul colindelor...

- Dar la colind e doar bucurie, nu?

- Da! E bucuria Cerului şi bucuria creştinului care ştie că a venit un Salvator, un Mântuitor care să aducă pe pământ pace şi între oameni bună învoire, şi, apoi, să îi ducă în Cerul Său. Ştii, Angelica, îngerii păzitori ai oamenilor s-au bucurat mult de tot, şi se bucură, pentru că ar vrea ca să nu se mai despartă niciodată de oamenii pe care îi au în grijă. Ei ştiu că prin Mesia omul are şansa de a ajunge în Rai.

Bunicului i se păru că aude un colind...

- Şşş! Ascultă, te rog! ( Miriam)

- Şşş! Ascultă, te rog! Spuse bunicul Ambrozie, fredonând încetişor colindul ce se auzea:

Haideţi să vedem, colo-n Betleem,

Ieslea unde-i pus Dulcele Iisus. (bis)

Noi venim că-L iubim şi dorim să-L slăvim

pe Iisus, Drag Iisus, Bun Iisus...

Tu ne vii, să ne fii, tuturor, Bun Păstor,

Drag Iisus, Scump Iisus, Bun Păstor...

Haideţi să vedem, colo-n Betleem,

Maica Sfântă, blând, Fiului cântând. (bis)

Haideţi să veghem colo-n Betleem,

lângă Blândul Miel, ca să fim cu El. (bis)

Sărutaţi şi voi mâinile Lui moi,

căci El va muri, spre-a ne mântui. (bis)

- Bunicule ce frumos colinzi?

Spuse nepoţica sărutând amândoi obraji bunicului.

- Uite buni, uite...uite de acolo se aude colindul, hai să vedem ce este!

Moş Ambrozie opri sania şi porniră pe jos înspre acel loc.

Preotul construise în mijlocul satului un mic grăijduleţ unde aşezase îmbrăcate frumos toate personajele care au luat parte la Naşterea Domnului Iisus şi anume, Sf. Fecioară Maria Maica Domnului Iisus, bătrânul Iosif, păstorii, magii, îngerii şi nu în ultimul rând aşezat într-o iesle adevărata, înconjurata de oiţe cu mieluşei adevăraţi, personajul principal, Pruncul Sfânt. Toată această frumuseţe era înconjurată de o altă frumuseţe, cea a colindelor, ce se auzea din zori până noapte târziu.

Nepoţica era atât de încântată de această privelişte încât bunicul fu nevoit să o tragă uşor de mânecuţa de la cojocel pentru ai aduce aminte că trebuie să ajungă la potcovar.

Ajunşi aici o altă surpriză. Potcovarul îi întâmpină cu turtă ducle, nuci şi mere zicându-le:

- Dragii mei, bine aţi venit! Haideţi în casă, de cal se vor ocupa neoţii mei, băieţi mari acum.

Intrară în casă, unde bătrânul potcovar ( uitasem să vă spun că era de aceeaşi vârstă cu bunicul Angelicăi), o luă pe fetiţă şi îi spuse:

-Hai la moşul să-ţi spună o poveste. Au fost odată trei magii.

- Asta o ştiu, mi-a spuso bunicul ( îl întrerupse fetiţa)

-Da? dar ti-a spus şi de al patrulea mag?

- Al patrulea? nu numai de trei.

- "Se spune că, de fapt, au fost patru magi care doreau să se închine Mântuitorului, la naşterea Sa. Cel de-al patrulea şi-a vândut tot ce avea şi, cu banii obţinuţi, a luat trei pietre scumpe: un safir, un rubin şi o perlă, pe care să le ducă în dar Mântuitorului.

Grăbindu-se să ajungă în Babilon, unde îl aşteptau cei trei magi, acesta a întâlnit pe drum un om rănit, pe care nimeni nu îl ajuta. L-a dus pe bietul om la un doctor căruia i-a dat safirul pentru a-l îngriji pe bolnav până ce se va însănătoşi complet. Toate acestea l-au întârziat. Când a ajuns la locul întâlnirii, magii plecaseră deja fără el, însă nu s-a descurajat, ci şi-a continuat drumul singur, călăuzit de steaua ce-l ducea spre Bethleem. Ajuns aici, a aflat că magii L-au găsit deja pe prunc, că soldaţii lui Irod omoară toţi copiii nou-născuţi şi că Sfânta Familie a plecat spre Egipt, pentru a se feri de mânia regelui. Chiar în faţa sa, un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul pentru a-l omorî. Femeia îşi apăra cu disperare pruncul. Magul i-a arătat soldatului necruţător rubinul şi i-a spus:

- Lasă copilul să trăiască şi îţi voi da această piatră scumpă. Nimeni nu va afla de târgul nostru.

Ademenit de nestemată, soldatul a luat piatra, îndepărtându-se grăbit. Tânăra femeie i-a mulţumit străinului cu lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Acesta s-a hotărât să-L caute mai departe pe Mântuitor. Acum, mai avea un singur dar, perla. A plecat şi el spre Egipt, unde, ani de zile, L-a căutat pe Iisus, însă fără nici un rezultat. După 30 de ani, a aflat că undeva, în Palestina, Mântuitorul propovăduieşte Evanghelia. Bucuros că, în sfârşit, ştie unde îl poate găsi, s-a grăbit spre Iudea. Ajuns la Ierusalim, spre seară, a aflat că Iisus Hristos este răstignit pe Dealul Căpăţânii. S-a grăbit magul spre locul acela cu dorinţa să-L vadă în viaţă pe Mântuitor, să-I ducă darul său pe care îl păstrase de atâta timp. Insă, prin faţa lui au trecut doi soldaţi romani ce duceau în sclavie o tânără evreică. Oprindu-i, magul le-a spus:

- Dacă îi daţi drumul fetei, vă dăruiesc această perlă. O puteţi vinde şi împărţi banii. Veţi câştiga mult mai mult lăsând fata liberă.

Lacomi, soldaţii au luat perla, eliberând-o pe tânără, care, plângând de feri¬cire, nu ştia cum să-i mulţumească străinului. Dar magul, rugându-se cerului să-L vadă măcar o clipă pe Mântuitor, se grăbea spre Golgota. Acum, nu mai avea nimic. Îi era ruşine să se închine împăratului împăraţilor fără nici un dar. Însă, când a ajuns lângă Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept spre el şi i-a spus:

- În sfârşit, ai venit. Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri ...

- Bine, dar nu mai am nimic, ce Ţi-am adus eu? - a întrebat mirat magul.

- Tot ce duceai cu tine ai dat celor neajutoraţi. Dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine şi, îţi spun, că el este cel mai însemnat, căci, acela care îl iubeşte pe Dumnezeu, îi iubeşte pe oameni."

- Ce frumos, bunicule tu ştiai povestea?

- Da, mă gândeam să-ţi spun despre el la întoarcerea spre casă. (Sorin M)

-Lasă bunicule...dacă nu ai reuşit să-mi zici povestea, am eu o altă rugaminte!!! Şi fetiţa zâmbi ştrengăreşte....Ce crezi ,că am uitat?

- Ce să uiţi nepoţica mea cea dragă?- întrebă bunicul sursprins...

Angelica îsi luă bunicul de mână şi-l duse la fereastră..Povestea magilor i-a reamintit de Stea..

-Bunicule,bunicule,ia priveşte pe Cer!!!.....Ţi-ai amintit acum?

Deşi norii grei de ninsoare colindau răzleţi întinderea cerească, ei lăsau să se întrevadă strălucirea stelelor din care albul zăpezii îsi lua lumina...

-Cât, îmi doresc să fiu o steluţa!!!Să strălucesc iar din strălucirea mea să primească şi cei din jurul meu,precum acest ultim mag...

Of, bunicule, oare asta seară îmi vei arăta Steaua ce i-a condus pe magi la Pruncuţ?( Hadassa)

...

Bunicul o privi cu duioşie...Vru să îi spună că este mai mult decât o steluţă, că e un înger care poartă pe aripi mii de steluţe...

Angelica sări pe genunchii calzi ai bunicului, spunându-i radiind de bucurie:

- Bunicule, mi-am amintit de cântecelul de la serbare...cântecelul cu fulgii de zăpadă...cu steluţe albe...Ţi-aminteşti?!...şi sări de pe genunchi în faţa lui, ţopâind, apoi făcând câţiva paşi legănaţi...Începu să murmure o melodie, apoi să îngâne câteva versuri. Bunicul o prinse de mână, o trase lângă el spunându-i că se bucură enorm când o aude cum cântă...Fetiţa îi cuprinse obrajii cu palmele ei catifelate, apoi îşi lipi obrăjorul ei de al lui, iar bunicul, pus pe şotii, îşi mişcă puţin obrazul astfel că Angelica se trase înapoi spunându-i că o gâdelă barba lui...Bunicul începu să râdă, apoi o îndemnă:

- Îngeraşul meu drag, cântă ca să-mi bucuri anii bătrâneţilor mele!

Nepoţica făcu o piruetă în faţa lui, se aplecă, ridică braţele şi le legăna ca pe nişte aripi, apoi făcu iar nişte paşi legănaţi, ca într-un vals al bucuriei, şi începu:

,,Afară ninge cu fulgi mari,

Frumos e peste tot…

Grădinile s-au îmbrăcat

Cu-o haină de omăt;

Iar eu privind

Cum vin in zbor

Fulgi albi plutind usor…

Sunt fericit că prin Iisus

Alb ca zăpada sunt!

Ca fulgul de nea…

Ca fulgul de nea,

Ca fulgul de nea,

Să fiu prin El aş vrea.

Stea de zăpadă…

Steluţă albă,

Strălucitoare…

Şi ziua şi noaptea.

Oh, ce frumos e ca să fii

Alb ca fulgul de nea…

Să ştii că din cer ai venit

Şi-acolo-i ţara ta…

Crenguţa goală s-o-nveleşti…

De ger să o păzeşti…

Să luminezi drumul noaptea…

Ca stea să străluceşti!

Ca fulgul de nea…

Ca fulgul de nea

.....

Stea de zăpadă…

Steluţă albă,

Strălucitoare…"

......

...Şi cânta Angelica de răsuna odaia...şi cânta şi moşul Ambrozie...şi îngerii...

Bunicul mai avea un pic şi făcea piruete ca nepoţica lui...

Angelica observă bucuria lui, şi îl trase de mână...( Miriam)

- Bunicule, asa-i ca in seara asta o sa-mi arati steaua?

Bunicul se opri obosit si spuse:

- Ah. Cred ca am imbatranit. Ha ha ha. Uite ce repede obosesc. Nu, nu in seara asta Angelica. In seara de Ajun.

- Si asta cand vine, maine?

- Nu, nu maine.

- Atunci, maine dupa maine?

- Ha, ha! Maine dupa maine se cheama: poimaine. Da, poimaine o sa-ti arat Steaua!

- De-abea astept atunci sa vina poimaine!

Usa se deschise incetisor, si in prag aparu bunica:

- Dar cat a durat potcovitul ala? Am terminat de facut turtele cu jufla si s-au racit...

- Nu-i bai bunicuto. Sa stii ca am intarziat pentru ca nenea potcovarul a inceput sa-mi spuna povestea cu al patrulea mag, si eu am vrut sa o ascult pe toata. El a dat tot ce a avut celor saraci si flamanzi si goi. Ne multumim si noi cu turta rece, nu-i asa bunicule? ( Catiusha)

..Bunicul era cu gândul dus departe...Încă era îmbujorat ca un flăcău şi ochii îi străluceau...

- Hei, bunicule, unde te gândeşti?

Dar bunicul nu putu să spună nimic...Se gândea la fata lui, la mama Angelicăi. Şi-a amintit cum în anii trecuţi făcea steluţe de turtă dulce. Angelica era mică, dar îi plăcea atât de mult să se joace cu aluatul! Apoi admira steluţele glazurate cu bezea albă, se juca cu ele, până le-a dat de gust! De atunci ştia ea de Steluţa de Crăciun...De atunci este mereu fermecată de strălucirea stelelor. Ştie că strălucirea lor prevesteşte ceva frumos care se va întâmpla...

Moş Ambrozie se uită cu drag la nevasta lui cu care a împărţit anu de-a rândul şi bune şi rele. Au îmbătrânit frumos împreună! Se bucurau atât de mult de îngeraşul din casa lor!

Tras de mânecă de Angelica, bunicul rupse tăcerea:

- Nu-i aşa că vei pregăti şi steluţe de turtă dulce?

Angelica începu să ţopăie, apoi se apropie de bunicuţa ei:

-Te rog, bunicuţo! Te ajut şi eu! Hai să facem multe, multe steluţe! Câte sunt pe cer! ...şi una o să facem mai mare şi cu multă glazură albă!!!...Te rooog!!! ( Miriam )

Rugămintele fetei fură întrerupte de soneria telefonului. Bunica ridică receptorul şi, deodată exclamă plină de bucurie:

-Doamne ce minune...ce dar frumos de sărbători!

După aceste cuvinte tăcu. Se vedea pe chipul ei o bucurie de nedescris, sorbea cu emoţie fiecare cuvânt ce se auzea de la capătul celălalt al firului.

Bunicul şi nepoţica se întrebau din priviri, ne-ndrăznind să strice bucuria bunicii: "Oare cu cine vorbeşte?"

Când închise telefonul, bunica le fură întrebarea de pe buze:

- Ghiciţi ce ne aduce moş Crăciun anul acesta?

-?????

-Vine tatăl tău Angelica, vine acasă de sărbători...

-Vine tata?

- Da, el era... Doamne de trei ani nu l-am mai văzut! ( Sorin M )

...Din clipa aceea căsuţa mică de sub pădure se umplu de forfotă. Se făceau pregătiri mari…doar venea baiatul mamei. Asa-i placea bunicii sa-l alinte pe George. De cand s-a casatorit cu fiica ei, mama Angelicai, l-a simtit pe George ca pe fiul ei. Iar George îi considera ca pe proprii săi părinţi. Au hotărât că trebuie să se trezească mult mai de dimineaţă să taie purcelul ca să aibă timp de pregătit toate cele ce îi plăceau lui George, ginerele lor plecat de atâta vreme! Ce dor trebuie să îi fi fost de mâncărurile tradiţionale!

Angelica era ca o albinuţă! Trebăluia şi ea cum putea…

Se temea că bunica nu o să aibă timp de steluţele de turtă dulce, care îi aduceau aminte de mama…( Mariana )

Angelica stătea nerăbdătoare cu năsucul lipit de geam încercând să anticipeze sosirea tatălui său dar şi a lui moş Crăciun, într-o sanie mare trasă de nişte reni. Amândoi însă se lăsau aşteptaţi. Mirosul de prăjituri şi de turtă dulce se amesteca cu zgomotul de farfurii pe care bunica le aşeza cu atâta dragoste pe masuţa veche din camera de oaspeti. Atmosfera era veselă, iar Angelica asista în tăcere. Dar deodată ca prin minune, s-a deschis uşa şi un glas atât de cunoscut rosti din pargul ei:

- Naşterea Domnului să vă aducă în suflet liniştea, pace şi bucurie!

- Tatăăăă, tatăăă….te iubesc!

Faţa lui era luminată de o bucurie aparte, îşi strânse în braţe fetiţa şi cu ochii plini de lacrimi continuă adresându-se tuturor celor din casă:

- Mamă, tată, am realizat că pe măsură ce trec anii, pierdem esenţa sărbătorii naşterii Domnului Iisus, coborâsem Crăciunul la nivelul egoismului meu, crezând că partea materială aduce fericirea…dar m-am înşelat. Fără voi nu există sărbătoare… Înainte de a mă hotârâ să vin acasă am citit într-un ziar că "Cel mai frumos dar de sub bradul de Crăciun este prezenţa unei familii fericite, în care toţi sunt în sufletele celorlalţi."…aşa că i-am scris moşului să mă ia în sania lui şi să mă aducă acasă…iată-mă…

- Bine ai venit acasă – spuse moş Ambrozie – da, ai dreptate în cele ce spui, Crăciunul este o perioadă când ai dor de acasă - chiar dacă eşti acasă, se pare însă că ai uitat ceva…

George zâmbi, se uită la Angelica şi îi şopti la ureche:

-Mă ajuţi? Şi începu să cânte colindul ce-l spunea în fiecare an la telefon de acolo de departe:

De ce n-am venit la timp

Mamă ca să te colind

De ce oare tată bun

N-am venit cu Moş Crăciun

Poate c-am întarziat

Pe unde am tot umblat

Cu urări de sărbători

Pe la fete şi feciori

Leru-I ler şi iarăşi ler

Vin iertare să vă cer

De-aţi putea să m-auziţi a-ţi fi tare ferciţi

Leru-I ler şi iarăşi ler

V-aduc stelele din cer

Că e noaptea de Crăciun

Noaptea gândului cel bun.

Mamă dragă am sosit

Lângă bradu-mpodobit

Anu-acesta nu-s cu tine

Chiar de te simt lângă mine

Ca şi-n alţi ani de Crăciun

Sosesc îngerii-n ajun

Să-mi atingă cu un fulg

Lacrimile care-mi curg

Leru-I ler şi iarăşi ler

Vin iertare să vă cer

De-aşi putea să m-auziţi a-ţi fi tare ferciţi

Leru-I ler si iaraşi ler

V-aduc stelele din cer

Că e noaptea de Crăciun

Noaptea gândului cel bun.

Ca sa umblu la urat

De copil mai învăţat

Şi cu sufletu cinstit

Nociodată n-am lipsit

Ca şi-atunci

Colind şi azi printre crengile de brazi

Şi voi colïnda merau

Mamă doar de dragul tău

Leru-I ler şi iarăşi ler

Vin iertare să vă cer

De-aţi putea să m-auziţi a-ţi fi tare ferciţi

Leru-I ler şi iarăşi ler

V-aduc stelele din cer

Că e noaptea de Crăciun

Noaptea gândului cel bun. ( Sorin M )

Angelica nu mai putea de bucurie! Ieri nici nu s-a gandit ca azi va fi atat de fericita. Se obisnuise atat de mult cu ideea ca tati e departe si ca va fi departe inca mult timp, incat nici nu indraznea sa viseze un Craciun impreuna cu el. Dar acum, cand era aici, si cantau impreuna, se gandea cum a putut sa stea fara el 3 ani... Ciudate sunt caile despartirilor...

-Taticule, sa stii ca eu am pastrat steluta ce mi-ai dat-o cand ai plecat. Vrei sa vii sa vezi unde am ascuns-o?

-Sigur ca da, ingeras.

Angelica isi lua de mana tatal si-l duse in camera ei. Pe pervaz avea o casuta de ceramica. Ridica acoperisul casutei si scoase o caseta mica mica invelita in catifea rosie.

-Am pastrat-o bine asa-i?

-Sigur ca da... avand in vedere ca e inca aici Dar de ce ai pus-o la fereastra? Credeam ca ai ascuns-o si tu intr-o carte, in podea sau sub vreo perna...

-Cum taticule? Am ascuns-o in casuta, ca sa avem mereu in casuta noastra lumina stelei, si am pus casuta pe pervaz, ca steluta sa se alimenteze ziua de la soare. Cum voiai sa reziste pana acum? ( Catiusha )

Angelica grăbi privirea spre căsuţa de ceramică din geam, le zâmbi şi începu să cânte cu cu voioşie în glas:

Stea de zăpadă…

Steluţă albă,

Strălucitoare…

Şi ziua şi noaptea….

Deschise pumnul ei micuţ şi răsări în faţa ochilor tuturor un medalion în forma de stea, cu raze fosforescente, purtând pe el chipul mamei.

George se uită la medalion şi, pentru prima dată în viaţa sa, se simţi atât de slab, de neputincios!... Privirea-i rătăcea pe cer, departe… întrebătoare: “De ce, Doamne?…De ce?!”

Avu însă putere să zâmbească, sărutându-şi pe obrăjori fetiţa şi mulţumindu-i că a pus preţ pe darul lui.

În tot aceste timp bunica pregăti masa, iar acum îi strigă să poftească la masă.

- Fugi la masă, Angelica – spuse George – vin şi eu imediat.

Cu medalionul în mână, George mai rămase un timp privind spre cer. Chiar dacă nu rostea nici un cuvânt, îşi dădu seama că se ruga fără să ştie. Cerul acela albastru, ce-şi ascundea încă stelele, se uita la el, de parcă-i înţelegea cuvintele. Era linişte, iar George parcă aştepta un răspuns din partea lui, însă nu auzi decât:

- Tati, hai la masă, hai să facem rugăciunea!

George zâmbi. Pricepuse: răspunsul era acolo, în faţa sa, în chipul de îngeraş al fetiţei sale. Chipul i se umplu de lacrimi…De data aceasta nu le-a putut stăpâni. Angelica le văzu şi încercă să le şteargă cu bucăţica de catifea roşie ce învelise medalionul dar, George o opri zicând:

- Mulţumesc, îngeraşul meu! Lasă-le să curgă!... Lacrimile bucuriei nu trebuie să le ascundem niciodată… ( Sorin M )

Angelica isi imbratisa tatal..Incepuse sa planga alaturi de el...Cat de asteptata era revederea!Cata emotie ascundea!!Cata bucurie!!!

Erau momente tainice. Era liniste . Doar stelele ce deabia acum se aprindeau pe cer, priveau cuminti bucuria si ascultau bataile inimii celor doi: tata si fiica...

Dintr-o data fetita tresari. Lumina stelelor umpluse de lumina steaua ei...Incaperea devenise un coltisor luminos ce amintea de rai.

-Tata, tataaaaa...uite, priveste!!!Vezi?

-Da, draga tatei, e lumina mamei. Acum suntem iarasi toti...ca altadata.

Era noapte de vis..

Uitasera parca de masa....Mirosul de turta dulce ii adusese la realitate..

-Gata, Angelica, sa mergem in bucataria bunicii..I-am lasat sa astepte prea mult.. ( Hadassa)

Tatăl abia se desprinse din îmbrăţişarea gingaşă a fetiţei lui. Apoi tresări. Stătu un pic pe gânduri apoi îşi zise: ,,Acum e momentul! Acum când am retrăit minunea întregirii. Nu are rost să îi pun cadoul sunb brad...Angelica a crescut..."

Se aplecă pe vine în faţa ei, scoase din buzunarul sacoului o cutie micuţă, tot din catifea roşie, pe care i-o întinse Angelicăi.

- Uite, dragostea mea, mi-a fost atât de dor de tine...îmi atât de dor de mama ta, şi ştiu că şi tu te topeşti de dor...Aşa că m-am gândit că cel mai potrivit dar pentru tine e acest lănţişor din aur alb ca şi medalionul cu chipul mamei...

- Tăticul meu drag! Ce mult te iubesc!... Aşa o să îl pot purta cu mine mereu, nu? Aşa o să fie mama mereu lângă inima mea...Mi-l pui acum la gât? Te rooog, tăticule!

- Da, fetiţa mea!

Cu mâinile tremurânde, desfăcu lănţişorul, puse medalionul, apoi îl prinse la gâtul fetiţei...Chipul soţiei lui strălucea ca o steluţă, iar surâsul ei parcă îi dădea putere să meargă mai departe...Le privi îndelund pe amândouă: mama şi fata...Doamne ce bine seamănă! Of! Asta va fi o mângâiere pentru el...

Oare va ajunge să o vadă mireasă?!...Dar, hai! îşi zise. Să nu fiu trist în Ajun de Crăciun!

Îi dădu braţul fetiţei, ca unei prinţese, şi porniră spre bucătărie...

Bunica tocmai venea după ei:

- Dragii mei, mă tem că s-au răcit sărmăluţele...dar hai că le pun repede la încălzit!

- Nu, mamă! Nu le mai pune! E atât de bine acasă de sărbători! E atâta căldură sufletească, încât nu mai contează restul!...

Bunicul rosti rugăciunea...O rugăciune scurtă, plină de fiori, cu vocea scăzută...În cele din urmă, plânsul i-a curmat vocea...a spus Amin! şi s-au aşezat la masă.

- Mmmm! Ce bune sunt sărmăluţele de post! Doamne, ce dor îmi era!

Bunicul şi bunica îşi schimbară câteva priviri complice gândindu-se ce surpriză va avea ginerele lor la masă în ziua de Crăciun...

Angelica termină prima şi se tot uita la medalion...Părea tristă...

Tatăl observă...Nu ştia sigur ce era în sufleţelul ei, dar bănuia...Se ridică de la masă, mulţumi Domnului, apoi spuse:

- Mai avem de pregătit ceva.

- Toţi se uitau miraţi unii la alţii...În timpul acesta scoase dintr-o cutie mare tot felul de globuri, de ghirlande cu îngeraşi, fundiţe roşii, instalaţie cu beculeţe...

Bunicul aduse bradul pregătit de cu ziuă şi începură a împodobi cu toţii.

Era atâta voie bună! Când totul părea să fie gata, tatăl mai scoase din prin bagaje o cutie pe care o dădu Angelicăi să o desfacă. Fetiţa luă cutia, cercetă un pic să vadă cum se deschide, apoi o deschise cu mare emoţie...Înăuntru era o stea mare strălucitoare...Fetiţa înmărmuri...Nu-şi mai putea lua ochii de la ea...

- Tată, bunicule, bunico, parcă e steaua care a călăuzit magii?! E atât de strălucitoare!!!

Un murmur de colind de copilaşi i-a făcut pe toţi să iasă în tindă... ( Miriam )

Afară era o seară de basm, cu stele mari, sclipind ca nişte Licurici, cu o lună plină, ce se oglindea în ochişorii copilaşilor veniţi cu colina. Copii îşi agitau nerăbdătoari căciuliţele, era ajunul

Naşterii Mânuitorului, seara în care venea Moşul, aducând daruri celor cuminţi şi nu numai lor. Bunicul din pargul casei întrebă:

- Suntem bucuroşi de oaspeti dar, să aud de ce aţi venit?

- Am venit la chemarea Pruncului Iisus! Am venit ca împreună Să-L încălzim cu dragostea noastră! – spuse cel mai mărişor dintre copilaşi.

-Bine aţi venit! Poftiţi în casă! – spuse bunica.

Pentru câteva minute casa se umplu de freamătul copilăriei dar şi de farmecul colindelor.La un moment dat, afară se aud zurgălăi, colindul se întrerupe, copiii în frunte cu Angelica îşi turtiră năsucurile pe geamul casei aburindu-l, priveau afară cu nerăbdare, doar, doar, o să-l vadă pe moş Crăciun dar, nu era el. Copii nu mai terminară colindul, mulţumiţi de merele, nucile şi turta dulce, plecară mai departe. George îi conduse cu privirea până la poarta vecinului unde îi auziră strigând: “ Primiţi cu colinda? Am venit la chemarea Pruncului Iisus! Am venit ca împreună Să-L încălzim cu dragostea noastră!”, zâmbi, în seara aceasta cerul îi vorbise, iar copilaşii confirmaseră acelaş lucru. Angelica era în casă lângă brad, se uita surprinsă la el după care îl striga pe tatăl său.

-Tati, cineva a tăiat vărful bradului!

Bunciul fiind mai aproape răspunse:

-Eu l-am tăiat, era prea mare si nu încăpea în casă dar nu-i nici o problemă, punem în locul lui steaua asta frumoasă. Hai hopa sus, tu trebuie să o aşezi acolo sus!

- Gata! Ce frumos e bradul! – spuse tatăl fericit.

-Tăticule, hai afară. Vreau să-mi arăţi steua de care mi-ai vorbit mereu de când a plecat la cer mama !

-Mergem dar, să şti că nu o poate vedea orcine. Şi încă ceva, mai întâi trebuie să vedem steaua Crăciunului.

-Hai, hai să o vedem!

- Da, dar steaua Crăciunului o poţi vedea doar dacă în noaptea aceasta şi nu numai ai făcut un bine unui semen, unui copil sau unui bătrân.

Angelica zâmbi şi spuse:

- Tată, unede-i vârful bradului nostru?

- În curte. De ce?

- M-am gândit să-l împodobim şi să-l ducem lui Cosmin, băiatul acela sărac din capl satului. L-am auzit când o spus că el nu o să aibă brad anul acesta... ( M Sorin )

Tatăl o privi mândru pe draga lui Angelica...Avea acea bunătate ca a mamei ei...

- Hai repejor să punem nişte globuri şi nişte ghirlande într-o cutite! spuse tatăl trezit din dulcea amintire.

- Să luăm şi dulciuri, tăticule! Eu pot renunţa şi la ale mele!...şi nişte jucării...

Bunica se uita la ei, apoi se duse repede la cămară şi făcu un pachet mare cu alimente!

Era aşa o mare bucurie pe chipurile tuturor! Anticipau bucuria din sufleţelul lui Cosmin şi a mamei lui.

Când toate au fost pregătitie, Angelica se încălţă cu cizmuliţele noi aduse de tatăl ei...Abia putea să meargă de emoţia ce i se cuibărise în suflet...Bunica o înfofoli bine cu căciuiţa roşie tricotată de ea, cu fularul, cu mănuşile groase, după care ieşi pe uşă însoţită de tatăl ei.

Bunicul îi aştepta afară cu sania cea mare la care înhămase calul ce răspândea în jurul lui nori de abur cald. S-au urcat toţi trei pe scândurica din faţă, Angelica fiind la mijloc. S-au acoperit cu pătura de lână şi au pornit spre capătul satului. Sania aluneca uşor.

Fulgi uşori cădeau ca într-un colid doar de ei ştiut. Grupuri de copii alergau de la o casă la alta, poposind la ferestrele luminate, vestind naşterea Pruncului Sfânt. Câte un copilaş mai mititel, rămânea în urmă, dar imediat se întorcea unul din cei mari şi îl ajuta să meargă mai repede.

George începu să colinde uşor, apoi începu şi bunicul şi Angelica. Ei colindau, fulgii cădeau, iar sania parcă zbura.

Iată-i ajunşi la poarta lui Cosmin...Dar era întuneric...Ferestrele nu erau luminate ca în restul satului...

- Cred că am venit degeaba! spuse tatăl Angelicăi. Nu e nimeni acasă! E întuneric...

- Nu, George! Nu au unde să plece! E întuneric deorece ei nu au curent electric...şi nici petrol pentru lampă

- Of! Cât necaz pe lumea asta! Hai să le colindăm la fereastră! În mod sigur nu a venit nimeni pe aici!...

După prima strofă, apăru în prag Cosmin şi cu mama lui...Tremurau în camasile lor peticite. Cei trei opriseră colinda, se apropiară de Cosmin. Mama lui i-a invitat rusinată în casa lor plina de intuneric. Bunicul a adus petrol din lampa de la sanie şi a făcut imedita lumină. Era atât de simplă căsuţa şi atât de curată şi ordonată! Au oferit darurile, apoi împreună au împodobit brăduţul. Cosmin nu mai putea de fericire! Mama lui îşi ştergea pe furiş faţa plânsă, şi îşi făcea cruce mulţumind Lui Dumnezeu şi colindătorilor atât de darnici.

Au plecat lăsând în urmă două inimi atât de fericite, fericire care i-a cuprins şi pe ei...

S-au întors tăcuţi acasă...În curte, Angelica fu atinsă de un fulg mai mare chiar pe o geană...Se uită în sus şi abia atunci văzu că fulgul căzuse de pe creaga de măr...Cerul se înseninase...Mii de stele străluceau cu licăriri albastre...Inima începu să îi bată puternic...I se părea că o aude tot satul...Era o linişte deplină. Îl simţi pe tatăl şi pe bunicul apropiindu-se...Ea le căută mâinile lor şi le cuibări pe ale ei, şoptindu-le:

- Tată, bunicule, de acum trebuie să răsară steaua!!!...( Miriam )

- Da, hai să ne uităm atent - spuse bunicul

-Bunicule, bunicule dar de unde să ştiu la ce stea să mă uit, uite câte sunt?

George o luă în braţe şi îi şopti la ureche:

- Uită-te atent, steaua care se va uita spre tine este steaua mamei tale, steaua noastră călăuzitoare...

-Mi-e dor de tine mamă, mi-e dor de-a ta privire...hai, uită-te spre mine - spuse Angelica scrutând cerul nopţii cu privirea.

Deodată tresării:

- Uite tată, cade o stea!

- Pune-ţi o doinţă!

- De ce?

-Se spune că dacă vezi o stea căzând şi îţi pui o dotinţă, dorinţa şi se împlineşte.

- Chiar, am mai vazut una astă vară dar nu mi-am pus nici o dorinţa, am crezut că nu e adevărat ce spunea bunica.

- Poate că uneori dorinţele nu se împlinesc, dar măcar avem speranţa că se vor împlini şi în felul acesta facem un pas mic spre împlinirea lor.

Când a fost ziua ta ai suflat în lumânările din tort?

-Da, am reuşit să le sting dintr-o suflare!

- Şi, cum e cu dorinţa?

- S-a împlinit, da, s-a împlinit! Am spus că vreau să vi acasă şi ai venit! ( M. Sorin )

Angelica işi înclină capul gândindu-se care dorinţă e mai mare şi mai mare şi e vrednică de a fi pusă într-o seară de Ajun... N-a spus la nimeni ce dorinţă a ales... dar zâmbea mulţumită şi privea tăcută cerul... aşteptând. Toţi tăceau. Dar steaua întârzia să apară...

- La răsărit ! Strigă dintr-o dată Angelica. La răsărit, aşa spune colindul, că de-acolo apare Steaua Crăciunului. Şi acolo trebuie să fie şi steluţa mamei, dacă ea s-a dus la Domnul Iisus.

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre răsărit. Avusese dreptate Angelica. O stea nu foarte mare, dar foarte stralucitoare de distingea prin forma ei şi prin lumina ei. Era o altfel de lumină decât a celorlalte stele... În spatele ei, răsări curând încă o stelută...

Dar Angelica nu putu să sară în sus de bucurie. Două lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii ei îngheţaţi...( Catiusha )

Lumina stelei se rasfrangea pe chipul ei, ca intr-o oglinda.Angelica nu putea vedea asta..

Simtea numai ca are inima plina de dor, dar si de implinire...Privind la stea, privea la Pruncut, la minunea din Betleem.Parca o vedea pe Sfanta Fecioara...Si imediat,acolo langa ea, pe mama ei.

Voia cu tot dinadinsul sa aiba aripi si sa zboare acolo-pe Cerul instelat.Voia sa straluceasca.Sa fie lumina.Sa aduca bucurie in inimile celor ce o privesc asa cum a fac stelele..

Nu-si putea lua ochii...I se parea ca si steaua o priveste, ba inca fix...Se regaseau una in cealalta.Numai ca una era pe Cer, cealalta pe pamant.

Se imbratisau in lumina, ca doua prietene vechi...( Hadassa )

...Îşi aminti de medalionul de la piept, îl căuta cu mâna ei micuţă, şi după ce îl găsi, îl strânse în pumn, apoi îl lipi apăsat de pieptul ei...

Apoi Agelica îşi îmbrăţişă tatăl, iar acesta o strânse la pieptul lui cu tot dorul ce i se grămădise în inima lui de atâta vreme...Privi cele două stele care , parcă se contopiseră într-o singură lumină, lumină ce poposea acum în ochii lui din care se preligeau lin cele mai frumoase lacrimi...

Murmură uşor, ca pentru sine: mi-e aşa de dor!!!!

...

Bunicul rupse tăcerea, îndemnându-i să intre în casă...Bunica făcuse paturile...

Angelica aproape că adormise în braţele tatălui...Îşi luă repede pijămăluţele, spuse rugăciunea, parcă mai grăbită decât de obicei...Părea că avea o taină...Şi avea. Steaua îi şoptise ceva...( Miriam )

Îşi luă repede pijămăluţele, spuse rugăciunea, parcă mai grăbită decât de obicei...Părea că avea o taină...Şi avea. Steaua îi şoptise ceva...

Ochii tăi nu o să-i uit

niciodată – copilul meu!

Mă dor zilele şi anii

de când privesc chipul tău

şi niciodată

nu am fost mai fericită

ca-n această seară!

În fiecare noapte

te aştept la fereastră…

Nimic nu mă linişteşte

când chipul tău lipseşte.

Eşti jumătatea mea de aripă,

eşti lumina ce o aştern

peste darul preţios din geam…

Cineva stă dincolo de nori

şi ne ascultă şoaptele,

ne înţelege dorul

şi cântă cântecul nostru…

Da, te aştept acolo

unde ziua nu piere

şi nu e nevoie de stele…

Dincolo începe

Veşnicia...

Somn uşor,

draga mea!

Lasă-mă să mă pierd

pe cerul ochilor tăi

care nu au umbre de nori…

Şi să nu aibă

niciodată!

Noapte bună,

Scump odor! ( M. Sorin )

...Noapte bună,

Scump odor!

...rosti tatăl sărutând-o pe frunte...Angelica îşi lipi obrăjorul de al tatălui şi stătu aşa mult timp...El îi luase mânuţa în mâna lui caldă. Cealaltă ţinea strâns medalionul cu chipul mamei...

Înainte de a adormi, o lacrimă înflori sub gene...apoi, se cufundă într-un somn adânc. Un vis frumos, pe care doar ea îl ştia, o făcu să zâmbească...şi să murmure abia desluşit: ,,Te iubesc, steluţă de Crăciun! Te iubesc, Îisuse, Pruncuţ drag! Te iubesc, mama mea cea bună!"...

Tatăl o strânse de mână...Angelica tresări: ,,Te iubesc, tăticule!"...şi adormi din nou, fără să mai vadă lacrimile tatălui ei...

Când mânuţa Angelicăi deveni moale ca o petală, George se desprinse uşor, privi steau din vârful bradului, apoi se îndreptă către fereastră şi privi cerul...

Era noaptea de Crăciun, o noapte de vis...o noapte în care lacrimile au luciri de stele, mai ales cele ce sunt plânse pe furiş...

În noaptea aceea steluţa de Crăciun se cuibărise în inima lui şi a puiului lui drag, Angelica...şi a rămas acolo pentru totdeauna... ( Miriam )