Primăvara îşi întinse veşmântul peste toată natura, livezile prinseră viaţă, iar mugurii stăteau nerăbdători, gata să iasă la lumina soarelui. Oamenii se pregăteau pentru a întâmpina Sfânta Sărbătoare a paştelui. Păstorii îşi scoaseră turmele de oi pe câmpul înverzit, pentru a se dezmorţii după o perioadă lungă de şedere în staul. Mieluşeii zburdau pe câmp, plini de bucurie, minunându-se la fiecare pas, de ceea ce ochişorii lor plăpânzi descopereau în joaca lor. Când credeau că s-au depărtat prea mult de turmă, se întorceau alergând, întrecându-se unul pe altul, lângă mama lor, după care porneau din nou să cerceteze natura încă necunoscută de ei. Printre ei, se afla şi un mieluşel orfan care se întrista de fiecare dată când vedea că el nu are unde să-şi plece capul şi nu avea cine să-l sărute pe frunte ca pe ceilalţi. De aceea deseori abadona jocul şi se aşeza pe câte un maidan, cu ochişorii închişi, încercând să-şi uite durerea. Vântul cald de primăvară şi raza soarelui îl mângâiau şi îi adiau pe la urechi, şoptindu-i încetişor cuvinte calde, dorind parcă să-l aline.
