Bradul din viscol

 

Poveste de Crăciun pentru copii și oameni mari

 

Iarna venise peste sat ca o poveste veche, spusă de bunici la gura sobei. Zăpada cădea în fulgi mari și rotunzi, ca niște pene albe desprinse din aripa unui înger.

 

Pe uliță, copiii erau puțini. Cei mai mulți plecaseră cu părinții lor în țări îndepărtate, iar satul rămăsese tăcut, cu doar câteva glasuri care se auzeau de pe derdeluș. Acolo, râsetele se împleteau cu scârțâitul zăpezii și, din când în când, cu câte un refren de colind.

 

Ionuț, un băiețel cu ochi mari și blânzi, trăia cu bunicul și bunica. Bunicul, altădată voinic ca un brad alunecase pe gheață în timp ce încerca să aducă din pădure un brad adevărat pentru nepotul lui. Piciorul îl durea, dar sufletul îl durea și mai tare: nu reușise să-i aducă bradul.

 

La marginea pădurii patrula pădurarul, un om ursuz, cu mustață stufoasă și cojoc gros. Se mișca printre copaci ca un zmeu care păzea o comoară. Avea ordin să nu lase pe nimeni să taie brazi, pentru că în sat se vindeau brazi artificiali, scumpi, cu beculețe și parfum de brad. Dar, oricât de frumoși ar fi fost aceștia, nu aveau bucuria aceea vie, mirosul acela care îți umple casa cu copilărie.

Un înger trimis la vremea potrivită

Eram doar un puști, elev în școala gimnazială, când, așa cum am povestit într-un alt capitol, mă atașasem foarte mult de doamna educatoare Radeș și de familia dumneaei, fără să înțeleg atunci cât de mult aveau să însemne pentru mine oamenii pe care îi întâlneam în acea perioadă a vieții. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că uneori Dumnezeu așază în drumul nostru oameni despre care, în momentul întâlnirii, nu știm de ce au apărut și nici cât de mult vor lăsa în sufletul nostru, iar abia după ani începem să înțelegem că unele întâlniri nu au fost deloc întâmplătoare.
 
Fiul doamnei Radeș era pe atunci student, iar eu eram un copil care îl privea cu admirația firească pe care o poate avea un puști pentru un tânăr pe care îl simte mai aproape de lumea oamenilor mari și care pare să știe deja lucruri pe care el abia începe să le descopere. De la el am învățat multe lucruri, dar poate cea mai importantă lecție pe care mi-a dat-o, fără să-și dea seama cât de adânc avea să se așeze în mine, a fost aceea despre cumpătare și despre felul în care trebuie să ne gândim nu doar la ziua de astăzi, ci și la ceea ce va veni.
 
Îmi amintesc și acum lecția celor două borcane de economii, pe care mi le-a explicat cu răbdare, spunându-mi că unul dintre ele poate fi pentru lucrurile de care avem nevoie și pentru micile bucurii ale prezentului, iar celălalt trebuie păstrat pentru viitor, pentru studii, pentru nevoile mai importante care vor apărea și pentru lucrurile pe care încă nu le putem vedea, dar pentru care este bine să fim pregătiți. Poate că, privită astăzi, pare o lecție simplă, dar pentru mine, copilul de atunci, a fost mai mult decât atât, pentru că în acele două borcane nu era vorba doar despre bani, ci despre răbdare, despre măsură, despre responsabilitate și, mai ales, despre înțelegerea faptului că ceea ce avem astăzi nu trebuie risipit fără să ne gândim la ziua de mâine.

Gheomotoc

A fost odată o cloșcă mică, atât de mică încât celelalte găini din curte o porecleau „Ghemotoc”. Dar Ghemotoc avea un vis mare: să fie cea mai bună mamă din totă ograda.

Într-o primăvară, când a venit vremea clocitului, ea s-a așezat pe ouă cu o hotărâre de general în misiune. Numai că… surpriză! Din ouă au ieșit nu cinci, nu șapte, ci optsprezece puișori - toți gălăgioși, flămânzi și convinși că mama lor e o super‑eroină cu pene.

La început, Ghemotoc a încercat să fie peste tot:

- să-i învețe pe toți să ciugulească în același timp  

„Frate, io L‑am căutat pe Domnul pe unde scârțâie radioul…”

 

Am întâlnit într-o zi un frate mai în vârstă. Venise la oraș pentru niște acte de întabulare, dar cum se întâmplă la oameni, din două vorbe am ajuns la cele sufletești. I-am spus de Radio Oastea Domnului și de OasteaDomnuluiTv. El m-a ascultat atent, cu ochii aceia de om care nu se grăbește, dar nici nu lasă vorbele să treacă pe lângă el.

 

După o vreme ne-am reîntâlnit. Și mi-a spus, cu un zâmbet șugubăț:

 

„Știi, frate… io n-am internet. Telefonul meu e ăsta… de pe care de-abia văd numerele. Da’ m-o mâncat curiozitatea.”

 

Și-a început să-mi povestească, de parcă trăia din nou totul:

 

„Am încercat întâi pe un radio mic… nimic. Apoi am scos radioul ăla bătrân din șopron, plin de praf, cu antena strâmbă. L-am șters cu mâneca și l-am băgat în priză. S-o aprins beculețul ăla galben, ca un licurici obosit.

 

Am început să învârt încet de buton… încet, că dacă-l întorci prea tare, sare peste tot. Ba un fâșâit, ba un țiuit, ba o voce străină… și tot așa. Da’ io nu m-am lăsat. Am zis: "Dacă-i de la Domnul, s-o găsi."