Bradul din viscol

 

Poveste de Crăciun pentru copii și oameni mari

 

Iarna venise peste sat ca o poveste veche, spusă de bunici la gura sobei. Zăpada cădea în fulgi mari și rotunzi, ca niște pene albe desprinse din aripa unui înger.

 

Pe uliță, copiii erau puțini. Cei mai mulți plecaseră cu părinții lor în țări îndepărtate, iar satul rămăsese tăcut, cu doar câteva glasuri care se auzeau de pe derdeluș. Acolo, râsetele se împleteau cu scârțâitul zăpezii și, din când în când, cu câte un refren de colind.

 

Ionuț, un băiețel cu ochi mari și blânzi, trăia cu bunicul și bunica. Bunicul, altădată voinic ca un brad alunecase pe gheață în timp ce încerca să aducă din pădure un brad adevărat pentru nepotul lui. Piciorul îl durea, dar sufletul îl durea și mai tare: nu reușise să-i aducă bradul.

 

La marginea pădurii patrula pădurarul, un om ursuz, cu mustață stufoasă și cojoc gros. Se mișca printre copaci ca un zmeu care păzea o comoară. Avea ordin să nu lase pe nimeni să taie brazi, pentru că în sat se vindeau brazi artificiali, scumpi, cu beculețe și parfum de brad. Dar, oricât de frumoși ar fi fost aceștia, nu aveau bucuria aceea vie, mirosul acela care îți umple casa cu copilărie.

 

Bunicul se certase cu pădurarul, dar ce folos? Regulile erau reguli, iar pădurarul nu voia să audă de excepții.

 

Pe derdeluș, copiii povesteau despre brazii lor împodobiți. Globuri roșii, stele aurii, beteală care sclipea ca zăpada în soare. Ionuț îi asculta cu un zâmbet mic, dar în suflet simțea o apăsare. Nu era invidie. Era doar dorința aceea simplă de copil de a avea și el ceea ce aveau ceilalți.

 

Seară de seară, îl vedea pe bunicul privind neputincios spre pădure, dar nu îndrăznea să-i spună nimic. Își dorea doar să nu-l mai doară piciorul.

 

În dimineața de Ajun, bunicul îl chemă pe Ionuț lângă el.

 

- Masează-mi puțin piciorul, copile... și hai să-ți spun ceva.

 

Ionuț îi atinse glezna cu grijă, iar bunicul începu să vorbească:

 

- Să știi că Moș Crăciun nu vine pentru brad. Vine pentru inima ta bună. Bradul e doar un semn. Moșul vine și fără brad. Și să nu pui la suflet răutățile copiilor.

 

În mintea copilului, Moșul se vedea ca o lumină care merge din casă în casă, nu ca un om cu sac.

 

După-amiază, Ionuț rămase singur cu sania. Ceilalți copii erau ocupați cu pregătirile de Crăciun.

Urcă tot mai sus pe deal. Satul se vedea mic, ca o jucărie de lemn.

 

Dintr-odată, viscolul se porni. Vântul răscoli zăpada, iar drumul dispăru sub albul ei.

Ionuț se așeză pe sanie, așa cum îl învățase bunicul:

- Când vine furtuna, stai liniștit. Toate trec.

Și așteptă.

După un timp, viscolul se liniști. Vântul slăbi, iar printre nori se strecură o lumină palidă.

 

Ionuț porni spre vale. Atunci îl văzu.

Un bătrân cu barba albă ca omătul trăgea după el un brad argintiu, asemenea celor din poveștile bunicului.

- Băiete, am scăpat sania în pădure și abia pot să trag bradul. Mă ajuți?

Ionuț, bucuros, puse bradul pe sanie.

- Și pe dumneavoastră, dacă vreți!

Bătrânul zâmbi.

- E greu, copile...

- Nu-i nimic. La vale merge singură!

Și porniră.

 

Când ajunseră aproape de casă, bătrânul se opri.

- M-am răzgândit. Nu mai am nevoie de brad... dar am o desagă mai la vale și n-am cu ce s-o duc. Îmi lași sania?

Ionuț privi bradul, apoi sania. Se gândi o clipă și se învoi.

- Sigur.

Îl ajută pe bătrân să ia sania și porni spre casă, trăgând după el bradul. Nu se mai uită în urmă.

Deodată, din spate se auzi un clinchet de zurgălăi. Apoi, un ho-ho-ho scurt și vesel.

Ionuț se întoarse. Bătrânul dispăruse. Și sania la fel.

 

Copilul rămase nemișcat, privind în urmă, până când simți o mână caldă pe umăr.

Era bunica.

- Hai acasă, Ionuț.

Împreună, traseră bradul în curte. Când îl văzu, pe chipul bunicului dispăru toată îngrijorarea.

Bunicul îl privi lung.

- Ionuț... unde-i sania?

Băiatul își mușcă buza și răspunse încet:

- Am împrumutat-o lui Moș Crăciun.

 

Bunicul zâmbi. În ochii lui Ionuț strălucea ceva ce nu se putea cumpăra: credința că darul adevărat vine din inimă.

 

Bunica aduse podoabele vechi: globuri din sticlă subțire, stele din carton și panglici țesute de mâna ei pe când era tânără. Ionuț puse steaua în vârful bradului. Bunicul aprinse luminițele mici, iar în casă se făcu o lumină caldă, ca în poveștile spuse la gura sobei.

 

În timp ce bradul strălucea, se auzi un bocănit în ușă. Ionuț alergă să deschidă.

Mama și tata intrară în casă, cu obrajii roșii de frig. Veniseră acasă, în Ajun.

 

Bunicul își șterse o lacrimă, iar bunica își duse mâna la gură, fără să spună nimic. Ionuț îi îmbrățișă pe amândoi și înțelese că bradul nu fusese singura minune a acelei seri.

 

Afară, pădurarul văzu lumina bradului prin fereastră și veni până la poartă. Era pregătit să ceară socoteală, când observă cine se afla în curte.

Ionuț era alături de părinții lui. Bunicul zâmbea. Bunica aranja ultimele podoabe, iar bradul strălucea în lumina ferestrei.

Pădurarul rămase o clipă tăcut. Ceva i se topi în inimă.

- Nu știu cine ți-a adus bradul... dar bine că l-a adus.

Și plecă fără să mai spună nimic. Pentru prima dată, nu mai semăna cu un zmeu.

 

În noaptea de Crăciun, satul era liniștit. În casa lui Ionuț, bradul strălucea, iar glasurile celor dragi se amestecau cu trosnetul lemnelor din sobă.

Sania dispăruse. Dar, în locul ei, rămăsese ceva mai mare: credința că Moș Crăciun ajunge acolo unde există bunătate.

Iar Ionuț învățase, în acea zi de iarnă, că uneori cea mai mare minune nu este ceea ce primești, cea mai mare minune este ceea ce ești gata să dăruiești.

 

Sorin Micuțiu