Poveste de Crăciun pentru copii și oameni mari
Iarna
venise peste sat ca o poveste veche, spusă de bunici la gura sobei. Zăpada
cădea în fulgi mari și rotunzi, ca niște pene albe desprinse din aripa unui
înger.
Pe
uliță, copiii erau puțini. Cei mai mulți plecaseră cu părinții lor în țări
îndepărtate, iar satul rămăsese tăcut, cu doar câteva glasuri care se auzeau de
pe derdeluș. Acolo, râsetele se împleteau cu scârțâitul zăpezii și, din când în
când, cu câte un refren de colind.
Ionuț,
un băiețel cu ochi mari și blânzi, trăia cu bunicul și bunica. Bunicul,
altădată voinic ca un brad alunecase pe gheață în timp ce încerca să aducă din
pădure un brad adevărat pentru nepotul lui. Piciorul îl durea, dar sufletul îl
durea și mai tare: nu reușise să-i aducă bradul.
La
marginea pădurii patrula pădurarul, un om ursuz, cu mustață stufoasă și cojoc
gros. Se mișca printre copaci ca un zmeu care păzea o comoară. Avea ordin să nu
lase pe nimeni să taie brazi, pentru că în sat se vindeau brazi artificiali,
scumpi, cu beculețe și parfum de brad. Dar, oricât de frumoși ar fi fost
aceștia, nu aveau bucuria aceea vie, mirosul acela care îți umple casa cu
copilărie.
