Un înger trimis la vremea potrivită

Eram doar un puști, elev în școala gimnazială, când, așa cum am povestit într-un alt capitol, mă atașasem foarte mult de doamna educatoare Radeș și de familia dumneaei, fără să înțeleg atunci cât de mult aveau să însemne pentru mine oamenii pe care îi întâlneam în acea perioadă a vieții. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că uneori Dumnezeu așază în drumul nostru oameni despre care, în momentul întâlnirii, nu știm de ce au apărut și nici cât de mult vor lăsa în sufletul nostru, iar abia după ani începem să înțelegem că unele întâlniri nu au fost deloc întâmplătoare.
 
Fiul doamnei Radeș era pe atunci student, iar eu eram un copil care îl privea cu admirația firească pe care o poate avea un puști pentru un tânăr pe care îl simte mai aproape de lumea oamenilor mari și care pare să știe deja lucruri pe care el abia începe să le descopere. De la el am învățat multe lucruri, dar poate cea mai importantă lecție pe care mi-a dat-o, fără să-și dea seama cât de adânc avea să se așeze în mine, a fost aceea despre cumpătare și despre felul în care trebuie să ne gândim nu doar la ziua de astăzi, ci și la ceea ce va veni.
 
Îmi amintesc și acum lecția celor două borcane de economii, pe care mi le-a explicat cu răbdare, spunându-mi că unul dintre ele poate fi pentru lucrurile de care avem nevoie și pentru micile bucurii ale prezentului, iar celălalt trebuie păstrat pentru viitor, pentru studii, pentru nevoile mai importante care vor apărea și pentru lucrurile pe care încă nu le putem vedea, dar pentru care este bine să fim pregătiți. Poate că, privită astăzi, pare o lecție simplă, dar pentru mine, copilul de atunci, a fost mai mult decât atât, pentru că în acele două borcane nu era vorba doar despre bani, ci despre răbdare, despre măsură, despre responsabilitate și, mai ales, despre înțelegerea faptului că ceea ce avem astăzi nu trebuie risipit fără să ne gândim la ziua de mâine.
 
Au fost și multe alte sfaturi pe care mi le-a dat, unele pe care poate că nu le mai pot reproduce astăzi cu exactitate, dar care au rămas undeva în felul meu de a privi viața, pentru că sunt lucruri pe care nu le păstrăm neapărat în memorie sub forma unor cuvinte exacte, ci le păstrăm prin felul în care ne-au schimbat, încet și aproape fără să ne dăm seama, comportamentul și felul de a judeca lucrurile. Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le pot face oamenii care ne învață ceva: nu ne lasă doar informații, ci ne lasă o parte din felul lor de a vedea lumea.
 
Au trecut apoi anii, fiecare dintre noi și-a urmat drumul, iar eu am ajuns să-mi construiesc viața la Simeria, fără să mă gândesc că, undeva foarte aproape de noua mea casă, Dumnezeu avea să așeze din nou în calea mea un om din copilărie. Fiul doamnei Radeș a ajuns preot în Silvașu de Sus, la doar câțiva kilometri de locul în care aveam să-mi întemeiez eu casa, iar această apropiere geografică mi se pare astăzi una dintre acele coincidențe care te fac să te întrebi dacă nu cumva unele drumuri sunt așezate cu mult înainte ca noi să știm încotro mergem.
 
Ne-am reîntâlnit pe drumul țării care ducea spre Mănăstirea Prislop și îmi amintesc că bucuria acelei întâlniri a fost atât de puternică, încât, deși aveam atât de multe lucruri să ne spunem după atâția ani, cuvintele parcă nu și-au mai găsit locul. Ne-am privit, ne-am recunoscut, ne-am bucurat unul de celălalt și, pentru câteva clipe, cred că amândoi am înțeles că există întâlniri în care emoția spune mai mult decât ar putea spune orice poveste spusă în cuvinte.
 
De atunci am aflat, din cele auzite și din istoria vieții lui, lucruri pe care, copil fiind, nu aveam cum să le cunosc și care m-au făcut să privesc cu și mai multă emoție omul pe care îl întâlnisem cândva în casa doamnei Radeș. În tinerețe, își dorise să devină preot și a susținut de mai multe ori examenul de admitere la Teologie, însă, de fiecare dată, nu a reușit să treacă de acest prag. După câțiva ani în care încercările repetate l-au făcut, probabil, să se gândească dacă acela mai era cu adevărat drumul lui, și-a luat gândul de la facultate și a mers mai departe cu viața, așa cum facem cu toții atunci când un vis pare că nu mai vrea să se împlinească.
 
Dar povestea pe care am auzit-o spune că, după acei ani, Sfântul Părinte Arsenie Boca s-ar fi arătat în vis unei maici care îi fusese ucenică și i-ar fi spus să meargă la familia Radeș și să le transmită că trebuie să se înscrie din nou la facultate, pentru că de data aceasta va reuși. Maica a mers și a transmis mesajul, însă doamna Radeș a fost, firesc poate după atâtea încercări, sceptică și nu a luat în serios ceea ce i se spusese, dar, după cum mi-a fost povestit, visul s-a repetat, iar maica a primit din nou îndemnul de a merge la familia Radeș și de a le spune că venise timpul.
 
De această dată, maica a insistat mai mult, iar viitorul preot Dan Radeș, a hotărât să urmeze acel îndemn, mergând mai întâi să se roage la mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca, după care s-a înscris din nou la facultate și, de această dată, visul și speranța au devenit realitate, pentru că a reușit să intre la Teologie și, după anii de studiu, să își împlinească dorința de a deveni preot.
 
Ceea ce mă impresionează însă cel mai mult este că, după terminarea facultății de Teologie, Bunul Dumnezeu a rânduit ca el să ajungă preot tocmai în apropierea Mănăstirii Prislop, aproape de locul în care se află mormântul Sfântului Părinte Arsenie Boca, cel despre care, potrivit acestei mărturii, primise îndemnul de a nu renunța la drumul către preoție. Pentru un om credincios, este greu să privească o asemenea succesiune de întâmplări fără să se gândească la lucrarea lui Dumnezeu, iar eu, care am auzit această poveste în casa mea, direct de la sursă, nu pot decât să o păstrez ca pe o mărturie care mi-a rămas în suflet.
 
Puțini știu această poveste, iar maica despre care am vorbit nu mai este astăzi printre noi, însă Părintele Radeș poate mărturisi cele întâmplate, iar faptul că povestea mi-a fost transmisă de cineva care a fost atât de aproape de acele evenimente îi dă, pentru mine, o valoare aparte. Nu spun aceste lucruri pentru a-i convinge pe alții să creadă într-un anumit fel, ci pentru că fac parte din ceea ce am primit și eu, la rândul meu, ca pe o moștenire sufletească.
 
Și atunci mă întorc, inevitabil, la copilul care eram. La puștiul care stătea și asculta un student vorbindu-i despre cumpătare și despre cele două borcane în care trebuia să pună deoparte câte ceva pentru viitor.
 
Nu aveam de unde să știu atunci că acel tânăr avea să treacă prin încercări, să renunțe pentru o vreme la visul de a deveni preot, să fie chemat din nou către el și, în cele din urmă, să ajungă să slujească aproape de Prislop.
 
Nu aveam de unde să știu nici că, peste zeci de ani, aveam să-l întâlnesc din nou pe un drum care ducea tocmai către locul în care viața lui avea să capete, pentru el, o semnificație atât de profundă.
 
Și poate că aceasta este una dintre lecțiile pe care le-am înțeles mult mai târziu: că în viață nu trebuie să risipim nimic din ceea ce primim cu adevărat, nici un sfat, nici o întâlnire, nici o vorbă bună și nici măcar un om care, la vremea lui, poate părea că trece prin viața noastră fără să lase o urmă vizibilă. Uneori, ceea ce ni se pare mic și neînsemnat la început se dovedește, după ani, a fi una dintre acele semințe care au rodit în tăcere.
 
Pentru mine, fiul doamnei Radeș a rămas și rămâne un astfel de om, unul dintre acei oameni pe care viața ni-i trimite atunci când avem nevoie de ei, chiar dacă noi nu știm încă de ce avem nevoie și nici nu înțelegem ce înseamnă întâlnirea aceea.
 
Poate că de aceea, atunci când mă gândesc la reîntâlnirea noastră pe drumul spre Prislop, îmi este greu să spun că a fost doar o simplă întâmplare. Nu vreau să pun eu un nume lucrurilor pe care nu le pot explica, dar simt că unele întâlniri au în ele ceva ce depășește puterea noastră de a le înțelege.
 
Pentru mine, el a rămas un înger trimis la vremea potrivită. Un om care, atunci când eram copil, m-a învățat să pun deoparte câte ceva pentru ziua de mâine și care, fără să știe, mi-a lăsat mult mai mult decât o lecție despre economii.
 
Mi-a lăsat o lecție despre răbdare, despre cumpătare, despre perseverență și despre faptul că uneori trebuie să aștepți mult până când înțelegi rostul unui drum.
 
Iar astăzi, când mă uit în urmă, mă gândesc că poate și viețile noastre seamănă cu acele două borcane despre care îmi vorbea când eram copil: într-unul punem ceea ce trăim astăzi, iar în celălalt, fără să ne dăm seama, adunăm amintiri, oameni, credință, întâlniri și întâmplări care vor căpăta sens abia mai târziu.
 
Iar dacă deschid astăzi acel al doilea borcan al memoriei, îl găsesc și pe el acolo.
 
Și, privind tot ce a fost, nu pot decât să spun cu smerenie: Nimic întâmplător. Doamne ajută!

din volumul în lucru: Privilegiatul

Sorin Micuțiu