Eram doar un puști,
elev în școala gimnazială, când, așa cum am povestit într-un alt capitol, mă
atașasem foarte mult de doamna educatoare Radeș și de familia dumneaei, fără să
înțeleg atunci cât de mult aveau să însemne pentru mine oamenii pe care îi întâlneam
în acea perioadă a vieții. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că uneori
Dumnezeu așază în drumul nostru oameni despre care, în momentul întâlnirii, nu
știm de ce au apărut și nici cât de mult vor lăsa în sufletul nostru, iar abia
după ani începem să înțelegem că unele întâlniri nu au fost deloc
întâmplătoare.
Fiul doamnei Radeș era
pe atunci student, iar eu eram un copil care îl privea cu admirația firească pe
care o poate avea un puști pentru un tânăr pe care îl simte mai aproape de
lumea oamenilor mari și care pare să știe deja lucruri pe care el abia începe
să le descopere. De la el am învățat multe lucruri, dar poate cea mai
importantă lecție pe care mi-a dat-o, fără să-și dea seama cât de adânc avea să
se așeze în mine, a fost aceea despre cumpătare și despre felul în care trebuie
să ne gândim nu doar la ziua de astăzi, ci și la ceea ce va veni.
Îmi amintesc și acum
lecția celor două borcane de economii, pe care mi le-a explicat cu răbdare,
spunându-mi că unul dintre ele poate fi pentru lucrurile de care avem nevoie și
pentru micile bucurii ale prezentului, iar celălalt trebuie păstrat pentru viitor,
pentru studii, pentru nevoile mai importante care vor apărea și pentru
lucrurile pe care încă nu le putem vedea, dar pentru care este bine să fim
pregătiți. Poate că, privită astăzi, pare o lecție simplă, dar pentru mine,
copilul de atunci, a fost mai mult decât atât, pentru că în acele două borcane
nu era vorba doar despre bani, ci despre răbdare, despre măsură, despre
responsabilitate și, mai ales, despre înțelegerea faptului că ceea ce avem
astăzi nu trebuie risipit fără să ne gândim la ziua de mâine.
Au fost și multe alte
sfaturi pe care mi le-a dat, unele pe care poate că nu le mai pot reproduce
astăzi cu exactitate, dar care au rămas undeva în felul meu de a privi viața,
pentru că sunt lucruri pe care nu le păstrăm neapărat în memorie sub forma unor
cuvinte exacte, ci le păstrăm prin felul în care ne-au schimbat, încet și
aproape fără să ne dăm seama, comportamentul și felul de a judeca lucrurile.
Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care ni le pot
face oamenii care ne învață ceva: nu ne lasă doar informații, ci ne lasă o
parte din felul lor de a vedea lumea.
Au trecut apoi anii,
fiecare dintre noi și-a urmat drumul, iar eu am ajuns să-mi construiesc viața
la Simeria, fără să mă gândesc că, undeva foarte aproape de noua mea casă,
Dumnezeu avea să așeze din nou în calea mea un om din copilărie. Fiul doamnei
Radeș a ajuns preot în Silvașu de Sus, la doar câțiva kilometri de locul în
care aveam să-mi întemeiez eu casa, iar această apropiere geografică mi se pare
astăzi una dintre acele coincidențe care te fac să te întrebi dacă nu cumva
unele drumuri sunt așezate cu mult înainte ca noi să știm încotro mergem.
Ne-am reîntâlnit pe
drumul țării care ducea spre Mănăstirea Prislop și îmi amintesc că bucuria
acelei întâlniri a fost atât de puternică, încât, deși aveam atât de multe
lucruri să ne spunem după atâția ani, cuvintele parcă nu și-au mai găsit locul.
Ne-am privit, ne-am recunoscut, ne-am bucurat unul de celălalt și, pentru
câteva clipe, cred că amândoi am înțeles că există întâlniri în care emoția
spune mai mult decât ar putea spune orice poveste spusă în cuvinte.
De atunci am aflat,
din cele auzite și din istoria vieții lui, lucruri pe care, copil fiind, nu
aveam cum să le cunosc și care m-au făcut să privesc cu și mai multă emoție
omul pe care îl întâlnisem cândva în casa doamnei Radeș. În tinerețe, își
dorise să devină preot și a susținut de mai multe ori examenul de admitere la
Teologie, însă, de fiecare dată, nu a reușit să treacă de acest prag. După
câțiva ani în care încercările repetate l-au făcut, probabil, să se gândească
dacă acela mai era cu adevărat drumul lui, și-a luat gândul de la facultate și
a mers mai departe cu viața, așa cum facem cu toții atunci când un vis pare că
nu mai vrea să se împlinească.
Dar povestea pe care
am auzit-o spune că, după acei ani, Sfântul Părinte Arsenie Boca s-ar fi arătat
în vis unei maici care îi fusese ucenică și i-ar fi spus să meargă la familia
Radeș și să le transmită că trebuie să se înscrie din nou la facultate, pentru
că de data aceasta va reuși. Maica a mers și a transmis mesajul, însă doamna
Radeș a fost, firesc poate după atâtea încercări, sceptică și nu a luat în
serios ceea ce i se spusese, dar, după cum mi-a fost povestit, visul s-a
repetat, iar maica a primit din nou îndemnul de a merge la familia Radeș și de
a le spune că venise timpul.
De această dată, maica
a insistat mai mult, iar viitorul preot Dan Radeș, a hotărât să urmeze acel
îndemn, mergând mai întâi să se roage la mormântul Sfântului Părinte Arsenie
Boca, după care s-a înscris din nou la facultate și, de această dată, visul și
speranța au devenit realitate, pentru că a reușit să intre la Teologie și, după
anii de studiu, să își împlinească dorința de a deveni preot.
Ceea ce mă
impresionează însă cel mai mult este că, după terminarea facultății de
Teologie, Bunul Dumnezeu a rânduit ca el să ajungă preot tocmai în apropierea
Mănăstirii Prislop, aproape de locul în care se află mormântul Sfântului
Părinte Arsenie Boca, cel despre care, potrivit acestei mărturii, primise
îndemnul de a nu renunța la drumul către preoție. Pentru un om credincios, este
greu să privească o asemenea succesiune de întâmplări fără să se gândească la
lucrarea lui Dumnezeu, iar eu, care am auzit această poveste în casa mea,
direct de la sursă, nu pot decât să o păstrez ca pe o mărturie care mi-a rămas
în suflet.
Puțini știu această
poveste, iar maica despre care am vorbit nu mai este astăzi printre noi, însă
Părintele Radeș poate mărturisi cele întâmplate, iar faptul că povestea mi-a
fost transmisă de cineva care a fost atât de aproape de acele evenimente îi dă,
pentru mine, o valoare aparte. Nu spun aceste lucruri pentru a-i convinge pe
alții să creadă într-un anumit fel, ci pentru că fac parte din ceea ce am
primit și eu, la rândul meu, ca pe o moștenire sufletească.
Și atunci mă întorc,
inevitabil, la copilul care eram. La puștiul care stătea și asculta un student
vorbindu-i despre cumpătare și despre cele două borcane în care trebuia să pună
deoparte câte ceva pentru viitor.
Nu aveam de unde să
știu atunci că acel tânăr avea să treacă prin încercări, să renunțe pentru o
vreme la visul de a deveni preot, să fie chemat din nou către el și, în cele
din urmă, să ajungă să slujească aproape de Prislop.
Nu aveam de unde să
știu nici că, peste zeci de ani, aveam să-l întâlnesc din nou pe un drum care
ducea tocmai către locul în care viața lui avea să capete, pentru el, o
semnificație atât de profundă.
Și poate că aceasta
este una dintre lecțiile pe care le-am înțeles mult mai târziu: că în viață nu
trebuie să risipim nimic din ceea ce primim cu adevărat, nici un sfat, nici o
întâlnire, nici o vorbă bună și nici măcar un om care, la vremea lui, poate părea
că trece prin viața noastră fără să lase o urmă vizibilă. Uneori, ceea ce ni se
pare mic și neînsemnat la început se dovedește, după ani, a fi una dintre acele
semințe care au rodit în tăcere.
Pentru mine, fiul
doamnei Radeș a rămas și rămâne un astfel de om, unul dintre acei oameni pe
care viața ni-i trimite atunci când avem nevoie de ei, chiar dacă noi nu știm
încă de ce avem nevoie și nici nu înțelegem ce înseamnă întâlnirea aceea.
Poate că de aceea,
atunci când mă gândesc la reîntâlnirea noastră pe drumul spre Prislop, îmi este
greu să spun că a fost doar o simplă întâmplare. Nu vreau să pun eu un nume
lucrurilor pe care nu le pot explica, dar simt că unele întâlniri au în ele ceva
ce depășește puterea noastră de a le înțelege.
Pentru mine, el a
rămas un înger trimis la vremea potrivită. Un om care, atunci când eram copil,
m-a învățat să pun deoparte câte ceva pentru ziua de mâine și care, fără să
știe, mi-a lăsat mult mai mult decât o lecție despre economii.
Mi-a lăsat o lecție
despre răbdare, despre cumpătare, despre perseverență și despre faptul că
uneori trebuie să aștepți mult până când înțelegi rostul unui drum.
Iar astăzi, când mă
uit în urmă, mă gândesc că poate și viețile noastre seamănă cu acele două
borcane despre care îmi vorbea când eram copil: într-unul punem ceea ce trăim
astăzi, iar în celălalt, fără să ne dăm seama, adunăm amintiri, oameni,
credință, întâlniri și întâmplări care vor căpăta sens abia mai târziu.
Iar dacă deschid
astăzi acel al doilea borcan al memoriei, îl găsesc și pe el acolo.
Și, privind tot ce a
fost, nu pot decât să spun cu smerenie: Nimic întâmplător. Doamne ajută!
din volumul în lucru: Privilegiatul
Sorin Micuțiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu