Colindătorul

 

Într-un sat liniștit, trăia un om cu o dragoste profundă pentru pruncul sfânt născut în ieslea Betleemului. An de an, el mergea cu colinda la prieteni și la oameni pe care nu-i colinda nimeni. Nu doar că mergea, dar reușea să adune în jurul său mulți tineri care aduceau bucurie semenilor.
 
Cu trecerea anilor, însă, lumea cu mirajul ei a început să rărească tinerii, iar mentalitatea lor se schimba. Ideile colindătorului nostru păreau învechite, dar de Crăciun, toate acestea erau date la o parte de dragul colindei. Neprevăzutul a sosit totuși. Trecuse de o vârstă și nu mai putea ține pasul cu tinerii, așa că se așeză pe prispa casei, ca un copil așteptându-l pe Moș Crăciun, și așteptă colindătorii.
 
În serile de colind, satul era scăldat în lumina caldă a felinarelor, iar zăpada strălucea sub clarul lunii. Casele erau decorate cu ghirlande și luminițe, iar aerul era plin de mirosul de cozonaci și scorțișoară.
 
Colindătorul își amintea cu drag de anii trecuți, când tinerii se adunau în jurul său, plini de entuziasm și voie bună. Împreună, aduceau bucurie în casele oamenilor, iar râsetele lor răsunau pe ulițele satului.
 
Într-un an, pe când colindătorul nostru era încă tânăr și plin de energie, a decis să colinde la casa unui bătrân cunoscut pentru firea sa morocănoasă. Tinerii din ceată erau puțin reticenți, dar colindătorul i-a încurajat, spunându-le că toată lumea merită să simtă bucuria Crăciunului.
 
Ajunși la casa bătrânului, au început să cânte cu toată inima. Bătrânul, surprins de vizită, a ieșit la ușă cu o privire severă. Dar pe măsură ce colindele răsunau, chipul său s-a luminat treptat. La final, bătrânul le-a mulțumit și le-a oferit câte un măr din grădina sa, spunând:
 
"Nu am multe de oferit, dar aceste mere sunt crescute cu dragoste. Așa cum voi ați adus bucurie în casa mea, sper ca aceste mere să vă aducă sănătate și fericire."
 
Tinerii au plecat cu inima ușoară, iar colindătorul le-a spus:
 
"Vedeți, dragii mei, bucuria Crăciunului poate înmuia chiar și cele mai împietrite inimi. Să nu uităm niciodată să colindăm pe toți, indiferent de cum par la prima vedere."
 
Într-un alt an, colindătorii, încărcați cu darurile primite, au ajuns la casa unor oameni săraci. Ei nu știau acest lucru, dar și-au dat seama doar când au început să colinde și când, în pragul casei, au apărut unul câte unul cei zece copii ai familiei.
 
La final, colindătorul nostru și-a scos punga în care pusese toate darurile primite și a lăsat-o copiilor. Când a ieșit pe poarta casei, a mai aruncat o privire în urmă... Atâta fericire nu mai văzuse niciodată. Un morman de plase se adunase în pragul casei, pentru că toți colindătorii, urmând exemplul său, și-au lăsat darurile acolo.
 
Ce aminiri… În primul an, se plecase cu colinda de la el. În al doilea an, colindătorii au ajuns târziu și mai erau doar doi-trei din ceata care pornise pe înserat. Anul acesta, însă, nu au mai venit...
 
Trist pentru o clipă, cu ochii în lacrimi, intră în casă și se așeză pe genunchi. Deodată, auzi o colindă... Era atât de fericit că totuși nu a fost uitat de colindători. Dar nu putea să se ridice de jos, nu putea nici să strige să nu plece colindătorii, le pregătise un ceai cald... O mână se așeză pe umărul său... "De azi vei colinda cu mine în rai..."
 
Așa l-au găsit vecinii în zorii zilei de Nașterea Domnului, în genunchi, zâmbind fericit.

Sorin Micuțiu

19.12.2024