Într-o dimineață de primăvară, când roua încă mângâia firele de iarbă, un tânăr păși pentru prima oară pe cărările ce duc spre mormântul lui Avram Iancu de la Țebea. În mâini, ținea un buchet de flori sălbatice, culese cu grijă de pe câmpurile înflorite, unde odinioară răsunase ecoul luptelor pentru libertate.
Ajuns
în fața mormântului, tânărul așeză cu reverență florile și, privind piatra
rece, începu un dialog imaginar cu Craiul Munților:
- O, mare Iancu, în fața ta stau umil, cu inima
plină de dor și de respect.
Ai fost stâlp de foc în noaptea
vremurilor și acum, în fața ta, simt cum mă înalț. Tu, care ai luptat pentru dreptatea noastră,
spune-mi, cum pot să-ți urmez calea?
Cum să păstrez vie flacăra ce-ai aprins, în inimile noastre, a românilor?
