Am început cu mulți ani în urmă o poveste interactivă. Scrierea ei a însemnat pentru autori un mod extraordinar de a aştepta sărbătoarea Naşterii Domnului… Redevenisem copii… şi-n hoinăreala noastră printre cuvinte calde şi steluţe de zăpadă, ni s-au legat inimile, făcând încă un nod de iubire…
Nu pot să nu adaug, cu profundă recunoştinţă, un gând de mulţumire tuturor celor care, încă de acum mai bine de 10 ani, au făcut posibilă această „întoarcere în copilărie”. Ei au aprins primele luminițe în poveste, au crezut în ea și au sprijinit-o să crească. Mulțumim din inimă pentru inspirație, pentru dăruire și pentru prietenia care a însoțit acest drum… vă invit cu mare drag în lumea ei… nu veți regreta! 😊
Lectură plăcută!
Era sfârşit de noiembrie, şi, după o toamnă caldă, frigul începu a strânge copiii în jurul sobelor încălzite. În satul de sub dealul împădurit, căsuţa lui moş Ambrozie părea o mică bijuterie. Albă, cu ferstre mici, cu acoperişul negru stătea pitită sub deal. În casă era cald, era bine...Mirosea îmbietor a plăcintă cu mere şi gutui. Bunicul o ţinea pe Angelica pe genunchi, în timp ce priveau pe fereastra de la casa scundă. Primii fulgi îşi începură valsul lor...La început erau câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi... Angelica îl rugă pe bunicul ei să iasă puţin afară...Până să obţină încuviinţarea, îşi lipi năsucul de geam, iar de partea cealaltă se lipise o steluţă de zăpadă...( Miriam)
De multă vreme privea spre casuţa din vale…
Acum că a venit vremea, s-a desprins din Înalt aşa fericită că poate întâlni fetiţa aceea cu ochi albaştri şi păr balai, cu sufletul mereu plin de cântec... Seară de seară, bunicul ii spunea câte o poveste despre Creaţie, despre Stele, despre Cer, iar Angelica adormea cântand ..iar cântecul inimii ei, făcea linişte acolo sus, în lumea stelelor de zăpadă... Acum stăteau faţă în faţă şi se priveau...Le despărţea doar o fereastră...( Hadassa)
Angelica privea îndelung...Steluţa de zăpadă era ca o dantelă. Era perfectă! Se tot minuna mereu cum este Dumnezeu atât de priceput la aceste detalii!
Cu ce măsoară el ca să fie fulgii atât de simetric alcătuiţi? Ce muzică tainică aud de le e zborul atât de lin? Ce le şopteşte Dumnezeu când îi trimite pe pământ de produc atâta bucurie?...Toate aceste întrebări o frământau pe fetiţa cu părul bălai.
Privind steluţa, îşi spuse hotărâtă: steluţele aduc doar bucurii, aduc doar veşti bune! Ce mult îşi dorea să fie o steluţă!
Bunicul se apropie tiptil...( Miriam )
Bunicul se apropie tiptil încât nepoţică nici nu simţi când mâinile sale împovărate de ani, o prinsese de umerii ei tineri. Îl auzi doar şoptindu-i la ureche:
- Draga moşului, m-ai rugat de atâtea ori să-ţi spun poveşti şi de fiecare dată, fiecare poveste începea cu „ a fost odată ca niciodată”, hei bine, de data aceasta am să-ţi spun o poveste cu totul specială.
- De ce specială moşule?
- Pentru că aceasta nu mai începe cu „ a fost odată ca niciodată”..
- Dar cum începe?
- A fost dintodeauna...a fost dintodeauna un D
umnezeu care ne priveşte, un Dumnezeu care ne aşteaptă să-I zâmbim, să-I vorbim despre noi, să-i scriem despre grijile noaste, despre visele şi bucuriile noastre...
- Steluţele acestea, vin de la El? Întrebă fetiţa, întrerupând povestea bunicului
- Da. Se spune că atunci când cerul scutură peste noi aceşti fulgi veseli şi jucăuşi, mici şi mari, este semnul că în curând spiritul Crăciunului, ne
va îmbrăţişa pe fiecare!
- Vai, bunicule - exclamă nepoţica - am uitat de scrisoare!!!!
- Ce scrisoare?
- Scrisoarea către Moş Crăciun, ai uitat?
- A, nu am uitat. – spuse bunicul zâmbind – vezi deja spiritul Crăciunului te-a luat în braţele lui!
- Hai atunci în casă şi în timp ce eu mă gândesc ce să scriu, dumneata să continui povestea începută....( Sorin M.)
