Zorii zilei abia s-au ivit, e linişte. Firele de iarbă, frunzele în bătaia razelor de soare tremură, purtând pe ele picături mici de apă ca nişte lacrimi, la vederea răsăritului de soare. Printre ciobanii de la poala muntelui Retezet, se afla de câteva zile un flăcău. Urcase la munte cu gândul de a învăţa, era anul 3 la filozofie. În dimineaţa aceasta se trezii devreme, dorind să vadă răsăritul soarelui. Stătea pe o stâncă privind cerul ce se lumina din ce în ce mai mult când, se auzi strigat pe nume. Se întoarse şi-l văzu pe moş Gligor în jurul unui foc mic, făcându-i cu mâna.
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.
- Ce lacrimi moş Gligor? Astai rouă. Este un fenomen atmosferic, prezent în toate colţurile pământului cu excepţia regiunilor polare. În clipa în care aerul nu mai poate susţine umezeala o depozitează pe suprafeţe mai reci decât aerul.
- Mă! Zici că eşti filozof?
- Da moşule, în anul trei.
- Se vede dar, să şti că eu rămân la ideea mea. Roua e creaţia lui Dumnezeu, mă înviorează în fiecare dimineaţă şi mă duce cu gândul la El.
În colţul ochilor săi limpezi, Dănuţ, zării o lacrimă curată ce sta să se prelingă pe obrazul obosit al bătrânului Gligor. Stătea acolo agăţată de o geană precum bobul de rouă de pe firul ierbii. Se desprinse şi alunecă uşor pierzându-se printre ridurile săpate de timp pe chipul lui.
- Moşule de-a lungul anilor ai avut ocazia să-l vezi pe Dumnezeu?
- Tinere, dacă tăceai, filozof rămâneai! Pot să-ţi spun că-L văd pe Dumnezeu în fiecare clipă. Priveşte chiar şi în picurul acesta de rouă e Dumnezeu. Chiar nu vezi nimic?
- Nu, nu văd. Dar în lacrima dumitale văd multe clipe de suferinţă şi nelinişte. Lacrima pe care te străduieşti să o ascunzi, cu palma bătătorită de muncă, strânge în ea un trecut plin de greutăţi. Dacă există dumnezeu, de ce te-a lăsat să suferi?
- Îmi pui această întrebare crezând că-ţi voi da dreptate, dar, fiul meu, cu mulţi ani în urmă, Moise omul lui Dumnezeu în cântecul lui de rămas bun s-a adresat poporului Israel:”Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvintele mele, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de rouă pe iarbă!” (Deutronom 33, 2). Ei bine, eu nu am crezut în Dumnezeu o vreme. Am trăit, bucurându-mă de toate lucrurile lumii. Cunoşteam şi ultimul decoperit de ştiinţa modernă care se lega de materia mea îndrăgită, filozofia. Dar ce folos de ele dacă m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Boala, mi-a transmiso tatăl meu c are era bolnav de T.B.C. Filozofia nu mă ajuta cu nimic. Eram tot timpul supravegheat de cadre medico-sanitare. În tot timpul mă străduiam să-mi termin cartea cu privire la ceea ce se află dincolo, în necunoscut. Am întrerupt tratamentul şi am venit aici, unde slavă Domnului m-am vindecat.
- Binenţeles aici aerul e curat iar laptele de oaie face bine.
- Aşa spui tu tinere, dar şi aerul e tot darul lui Dumnezeu. Când am citit cuvintele lui Moise, mi-am adus aminte cât timp au lucrat cercetătorii pentru a descoperii fenomenul apariţiei bobului de rouă...Dacă aceştia ar fi avut o fărâmă de credinţă ar fi înţeles că toată ştiinţa lor e în mâna lui Dumnezeu şi că doar el poate face cunoscut misterele creaţiei Sale. Aici în munte mi-am adus aminte ce o poezie scrisă de Nicolae Iorga:
”Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi-ai săi nu l-au cunoscut
A trebuit ca trupul Său
De mucenic Să-L bată-n cuie
Ca să se arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri să ne suie!”
Vezi, a trebuit ca El să sufere, să urce pe calvar pentru a se arăta dragostea lui Dumnezeu. Ca şi El a trebuit să sufăr şi eu, să las în urmă lumea, să urc aici în munte şi să-L cunosc pe Dumnezeu. Pentru mine fiecare dimineaţă este o uşurare. Cu Dumnezeu alături sunt fericit. Vorbeam de o boală, unde-i boala? Vorbeam de greutăţi, unde-s oare acum, poverile mele? E adevărat, au fost destule, dar s-au dus. Când am înţeles că există dumnezeu, am închis ochii şi am căzut în genunchi. Privirea mea s-a întâlnit cu cea a Domnului Iisus, iar când mi-am deschis ochii, poverile şi pe rând toată teama, neliniştea, nehotărârea, egoismul, boala şi necazurile, dispăruseră.
Toată filozofia lumii era un nimic în faţa celor ce mi se descopereau acum. Stropii aceştia de rouă, suave lacrimii ale lui Dumnezeu, care curg ca iubirea de mamă peste omenire mi-au arătat o lume necunoscută până atunci.
Dănuţ, nu a fost în stare să pronunţe un cuvânt, pentru că şi-a dat seama că avea în faţă un fost lector şi decan al facultăţii de filozofie, despre care auzise, dar care demisionase din motive de sănătate.În cele din urmă îndrăzni şi întrebă:
- Dumneavoastă credeţi cu adevărat? Credeţi, întradevăr în tot ce aţi spus?
Cuvintele lui Dănuţ erau gâtuite de emoţie şi tot atât de arzătoare ca şi ochii care-l priveau pe moş Gligor, de al cărui răspuns avea să depindă viitorul lui.
- Aşa e tinereţea, găseşte că durerea e inutilă şi nu se împacă cu ea. Tinereţea este zâmbetul viitorului în faţa unui necunoscut care e însuţi viitorul şi, e firesc să fie fericită. S-ar spune că răsuflarea îi este făurită din speranţă! – sunt cuvintele lui Victor Hugo şi aşa este. Ştiu Dănuţ că aştepţi să-ţi spun că tot ceea ce am vorbit este doar teorie şi că această teorie mărginită, neputând dă dezvăluie adevărul curat. Dar nu voi spune aşa. Renunţând la teoriile filozofice despre evoluţie, despre viaţă, despre om, despre necunoscut, am renunţat la ateism. Renunţând la aceasta, am înţeles cât de dezgustătoare e minciuna adcunsă în teoriile filozofice ateiste.
- Şi eu ce să fac, să renunţ la facultate?
- Nu. E nevoie de tine în societate. Dumnezeu are nevoie de filozofi aşa cum are nevoie de oameni simpli. Este nevoie de filozofi care să-L dezvăluie în faţa oamenilor pe Dumnezeu. De filozofi creştini, nu atei.
Spunând acestea şi-a împreunat mâinile, şi-a ridicat ochii spre cer, rămânând tăcut multă vreme. Apoi, a izbucnit în plâns zicând:
- Atâţia ani am făcut ca în alţii să se nască ateismul!
- Moş Gligor, nu e cazul să plângi, m-ai convins. Sensul vieţii îl pot găsi doar citind cuvântul lui Dumnezeu şi pentru aceasta îţi mulţumesc din inimă.
Trecură câteva ceasuri bune de când stăteau de vorbă şi, pe la amiază, Dănuţ îşi strânse lucrurile pentru a coborî în vale. Peste câteva zile începea noul an şcolar. Cobora agale pe poteca de munte întorcându-şi capul din când în când spre stânca de unde se simţea urmărit de privirea bătrânului. La gestul lui, de rămas bun, moş Gligor îi spuse:
- Să nu uiţi, că atunci când vei vedea picăturile de rouă – lacrimile naturii să meditezi la cel care a creat roua!
- Nu – nu am să uit, spuse Dănuţ, nici de ceea ce a spus Moise!.....şi se pierdu în umbra unui brad.
Amin
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.
- Ce lacrimi moş Gligor? Astai rouă. Este un fenomen atmosferic, prezent în toate colţurile pământului cu excepţia regiunilor polare. În clipa în care aerul nu mai poate susţine umezeala o depozitează pe suprafeţe mai reci decât aerul.
- Mă! Zici că eşti filozof?
- Da moşule, în anul trei.
- Se vede dar, să şti că eu rămân la ideea mea. Roua e creaţia lui Dumnezeu, mă înviorează în fiecare dimineaţă şi mă duce cu gândul la El.
În colţul ochilor săi limpezi, Dănuţ, zării o lacrimă curată ce sta să se prelingă pe obrazul obosit al bătrânului Gligor. Stătea acolo agăţată de o geană precum bobul de rouă de pe firul ierbii. Se desprinse şi alunecă uşor pierzându-se printre ridurile săpate de timp pe chipul lui.
- Moşule de-a lungul anilor ai avut ocazia să-l vezi pe Dumnezeu?
- Tinere, dacă tăceai, filozof rămâneai! Pot să-ţi spun că-L văd pe Dumnezeu în fiecare clipă. Priveşte chiar şi în picurul acesta de rouă e Dumnezeu. Chiar nu vezi nimic?
- Nu, nu văd. Dar în lacrima dumitale văd multe clipe de suferinţă şi nelinişte. Lacrima pe care te străduieşti să o ascunzi, cu palma bătătorită de muncă, strânge în ea un trecut plin de greutăţi. Dacă există dumnezeu, de ce te-a lăsat să suferi?
- Îmi pui această întrebare crezând că-ţi voi da dreptate, dar, fiul meu, cu mulţi ani în urmă, Moise omul lui Dumnezeu în cântecul lui de rămas bun s-a adresat poporului Israel:”Ca ploaia să curgă învăţăturile mele, ca roua să cadă cuvintele mele, ca ploaia repede pe verdeaţă, ca picăturile de rouă pe iarbă!” (Deutronom 33, 2). Ei bine, eu nu am crezut în Dumnezeu o vreme. Am trăit, bucurându-mă de toate lucrurile lumii. Cunoşteam şi ultimul decoperit de ştiinţa modernă care se lega de materia mea îndrăgită, filozofia. Dar ce folos de ele dacă m-am îmbolnăvit de tuberculoză. Boala, mi-a transmiso tatăl meu c are era bolnav de T.B.C. Filozofia nu mă ajuta cu nimic. Eram tot timpul supravegheat de cadre medico-sanitare. În tot timpul mă străduiam să-mi termin cartea cu privire la ceea ce se află dincolo, în necunoscut. Am întrerupt tratamentul şi am venit aici, unde slavă Domnului m-am vindecat.
- Binenţeles aici aerul e curat iar laptele de oaie face bine.
- Aşa spui tu tinere, dar şi aerul e tot darul lui Dumnezeu. Când am citit cuvintele lui Moise, mi-am adus aminte cât timp au lucrat cercetătorii pentru a descoperii fenomenul apariţiei bobului de rouă...Dacă aceştia ar fi avut o fărâmă de credinţă ar fi înţeles că toată ştiinţa lor e în mâna lui Dumnezeu şi că doar el poate face cunoscut misterele creaţiei Sale. Aici în munte mi-am adus aminte ce o poezie scrisă de Nicolae Iorga:
”Oricât de sfânt era Iisus
Şi cât de lămurit prin lut
Vedeai pe cel venit de sus
Şi-ai săi nu l-au cunoscut
A trebuit ca trupul Său
De mucenic Să-L bată-n cuie
Ca să se arate Dumnezeu
Şi ca la ceruri să ne suie!”
Vezi, a trebuit ca El să sufere, să urce pe calvar pentru a se arăta dragostea lui Dumnezeu. Ca şi El a trebuit să sufăr şi eu, să las în urmă lumea, să urc aici în munte şi să-L cunosc pe Dumnezeu. Pentru mine fiecare dimineaţă este o uşurare. Cu Dumnezeu alături sunt fericit. Vorbeam de o boală, unde-i boala? Vorbeam de greutăţi, unde-s oare acum, poverile mele? E adevărat, au fost destule, dar s-au dus. Când am înţeles că există dumnezeu, am închis ochii şi am căzut în genunchi. Privirea mea s-a întâlnit cu cea a Domnului Iisus, iar când mi-am deschis ochii, poverile şi pe rând toată teama, neliniştea, nehotărârea, egoismul, boala şi necazurile, dispăruseră.
Toată filozofia lumii era un nimic în faţa celor ce mi se descopereau acum. Stropii aceştia de rouă, suave lacrimii ale lui Dumnezeu, care curg ca iubirea de mamă peste omenire mi-au arătat o lume necunoscută până atunci.
Dănuţ, nu a fost în stare să pronunţe un cuvânt, pentru că şi-a dat seama că avea în faţă un fost lector şi decan al facultăţii de filozofie, despre care auzise, dar care demisionase din motive de sănătate.În cele din urmă îndrăzni şi întrebă:
- Dumneavoastă credeţi cu adevărat? Credeţi, întradevăr în tot ce aţi spus?
Cuvintele lui Dănuţ erau gâtuite de emoţie şi tot atât de arzătoare ca şi ochii care-l priveau pe moş Gligor, de al cărui răspuns avea să depindă viitorul lui.
- Aşa e tinereţea, găseşte că durerea e inutilă şi nu se împacă cu ea. Tinereţea este zâmbetul viitorului în faţa unui necunoscut care e însuţi viitorul şi, e firesc să fie fericită. S-ar spune că răsuflarea îi este făurită din speranţă! – sunt cuvintele lui Victor Hugo şi aşa este. Ştiu Dănuţ că aştepţi să-ţi spun că tot ceea ce am vorbit este doar teorie şi că această teorie mărginită, neputând dă dezvăluie adevărul curat. Dar nu voi spune aşa. Renunţând la teoriile filozofice despre evoluţie, despre viaţă, despre om, despre necunoscut, am renunţat la ateism. Renunţând la aceasta, am înţeles cât de dezgustătoare e minciuna adcunsă în teoriile filozofice ateiste.
- Şi eu ce să fac, să renunţ la facultate?
- Nu. E nevoie de tine în societate. Dumnezeu are nevoie de filozofi aşa cum are nevoie de oameni simpli. Este nevoie de filozofi care să-L dezvăluie în faţa oamenilor pe Dumnezeu. De filozofi creştini, nu atei.
Spunând acestea şi-a împreunat mâinile, şi-a ridicat ochii spre cer, rămânând tăcut multă vreme. Apoi, a izbucnit în plâns zicând:
- Atâţia ani am făcut ca în alţii să se nască ateismul!
- Moş Gligor, nu e cazul să plângi, m-ai convins. Sensul vieţii îl pot găsi doar citind cuvântul lui Dumnezeu şi pentru aceasta îţi mulţumesc din inimă.
Trecură câteva ceasuri bune de când stăteau de vorbă şi, pe la amiază, Dănuţ îşi strânse lucrurile pentru a coborî în vale. Peste câteva zile începea noul an şcolar. Cobora agale pe poteca de munte întorcându-şi capul din când în când spre stânca de unde se simţea urmărit de privirea bătrânului. La gestul lui, de rămas bun, moş Gligor îi spuse:
- Să nu uiţi, că atunci când vei vedea picăturile de rouă – lacrimile naturii să meditezi la cel care a creat roua!
- Nu – nu am să uit, spuse Dănuţ, nici de ceea ce a spus Moise!.....şi se pierdu în umbra unui brad.
Amin
Sorin Micuțiu
Sorin, te felicit sincer si pentru acest blog! E un alt colţişor în care te afli în prietenia cuvintelor ce dezvăluie doruri frumoase...
RăspundețiȘtergereDespre talentul de prozator ţi-am mai spus, şi nu am glumit când am zis că vreau ca în viitor să am pe noptiera mea unul din romanele tale...
Începe lucruri măreţe! Ştiu că vei reuşi!
Fie binecuvântat de Dumnezeu tot ce faci spre slava Lui!