Bunico, îngeraşii plâng...!

Maria era o fetiţă cu părul bălai. Avea doar şase anişori, şi, cu toate acestea, era un suflet deosebit de înţelept. Însă acum trecea printr-o situaţie deosebit de grea pentru ea. Părinţi se certaseră şi erau în divorţ, iar Maria trebuia să stea cu bunica ei şi să aştepte hotărârea judecătorului. Într-una din seri, razele blânde ale lunii au coborât uşor spre micul cătun unde locuiau Maria cu bunica ei, au pătruns prin stropul de geam şi s-au apropiat încetişor de colţul în care Maria se aşezase pe genunchi, i-au mângâiat obrăjorii şi au rămas lângă ea pentru a o însoţi în rugăciune. Maria le simţi prezenţa şi se bucură mult. Acum nu-i mai era frică de întuneric pentru că nu mai era singură. Din colţul întunecat, ridică ochii şi privi prin mica fereastră, spre stropul de cer şi începu rugăciunea:

 

„Înger, îngeraşul meu ce mi te-a dat Dumnezeu todeauna fi cu mine şi mă-nvaţă să fac bine eu sunt mic,tu fă-mă mare, eu sunt slab tu fă-mă tare în tot locul mă-nsoţeşte şi de rele mă păzeşte!”

Când termină rugăciunea, începu să plângă... Era pentru prima dată când îşi aduse aminte toată rugăciune aşa cum o învăţase de la mama ei. Cu gândul la ea şi la îngeraşul ei cel drag, Maria se cuibări în pătuţul ei, sub plapuma moale şi călduroasă, păşind încetişor în mare împărăţie a somnului şi a viselor. Maria se simţi înconjurată de o lume nouă în care natura era atât de blândă încât ea putea să prindă orice vieţuitoare pentru a o mângâia. Avea în faţa ochilor un fluturaş atât de frumos! Semăna cu un mic curcubeu cu aripi... 

Dori să-l prindă dar, se temu să nu-l strivească. La un moment dat, Maria văzu într-o poieniţă patru îngeraş. Îşi înălţă capul, se ricică pe vârful picioarelor pentru a vedea mai bine şi îşi frecă născucul a nedumerire. Dori să meargă spre ei, dar auzi pe unul din îngeraşi rostindu-i numele. Atunci Maria se opri şi continuă să-i asculte:

- Ce trist – spuse unul dintre îngeraşi – mâine ne vom despărţi! 

- Am fost atâta timp împreună şi am fost atât de fericiţi.... spuse un alt înger. 

- Oare, noi nu putem face nimic pentru a-i împiedica să se despartă? rosti îngerul despre care Maria bănuia că ar fi îngerul păzitor al bunicii ei.

- Nu, noi nu mai putem face nimic – spuse ultimul dintre ei – doar puiul acesta de om, Maria, îi mai poate opri. 

După aceste cuvinte se făcu linişte. Maria ieşi din ascunzătoare, dorind să-i întrebe ceva. În acele clipe simţi cum cineva o prinse uşor cu mâna de umăr strigând-o pe nume. Se întoarse şi o zări ca prin ceaţă pe buncica ei, care vorbea cu glas mângâietor: 

- Maria, trezeşte-te! Trebuie să ne întâlnim cu mămica şi tăticul tău.

Fetiţa se frecă la ochişori şi îi spuse bunicii plângând:

 - Bunico, îngeraşii plâng...! 

Ajunşi la tribunal, bunica şi Maria a trebuit să aştepte să fie chemate în sala de judecată de către judecător. Din locul în care erau, se auzea bine ce se discută în sală, astfel că Maria asculta cu atenţie:

- Domnule şi doamnă dragă, mă uit la dumneavoastră cu câtă libertate vorbiţi despre acest divorţ de parcă nu ar fi mare lucru. Eu tot doresc să vă opresc, dar dumneavoastră nu luaţi nimic în seamă. Ei bine, având în vedere că amândoi vă iubiţi fetiţa şi că vă luptaţi pentru a obţine custodia ei, găsesc cu cale ca într-o astfel de situaţie, drumul cel mai scurt este cel mai drept. Să intre Maria. – spuse judecătorul.

 Maria intră alergând spre părinţii ei, îi îmbrăţişă zicând cu lacrimi în ochi: 

- Mamă, tată, ce dor mi-a fost de voi...! 

Părinţii ei plângeau mângâidu-i părul, după care deveniră din nou reci şi spuse judecătorului să continue procesul, să facă dreptate. 

Judecătorul o luă în braţe pe Maria şi o aşeză pe biroul cel mai înalt din sală pentru a putea fi văzută de toţi cei prezenţi, după care întrebă: 

- Maria, cât de mult îi iubeşti tu pe mama şi pe tatăl tău?

 Fetiţa stătu puţin pe gânduri, îşi apropie palmele, după care le depărtă cât putu ea de mult, exclamând: 

- Atât de muuult! 

Judecătorul s-a întors într-o parte ştergându-şi o lacrimă ce i-a ieşit printre gene, apoi, stăpânindu-şi glasul tremurător, o întrebă din nou:

 - Dar pe care dintre ei îl iubeşti tu mai mult? 

Ochii fetiţei se umplură de lacrimi... Chiar dacă era un copil, a înţeles de ce era în locul acela. Se uită în ochii mamei, apoi în ochii tăticului şi nu răspunse nimic. 

- Maria, părinţii tăi s-au certat şi nu mai vor să mai fie împreună... Spune, cu cine vrei să rămâi? 

Fetiţa se ceru jos de pe birou, merse la mama ei, o luă de mână, la fel şi pe tatăl ei şi spuse:

- Eu îi vreau pe amândoi!

Părinţii se uitară unul la altul, după care se prăbuşiră fiecare pe pieptul celuilalt plângând, îmbrăţişând-o totodată şi pe Maria. Tatăl dori să îi spună ceva judecătorului, dar plânsul îi opri vorbele în gât. Cu Maria de mână, cei doi părinţi părăsiră sala de judecată fericiţi cum nu fuseseră parcă niciodată. Judecătorul se uită în urma lor ştergându-şi de mai multe ori lacrimile, cum dealtfel făceau toţi oamenii prezenţi în sală, şi rosti încet: 

- Cât de aproape era să fac o nedreptate....mulţumesc Doamne că m-ai luminat!

 Ajunşi acasă, Maria îşi întrebă părinţii: 

- Mămico, tăticule, aşa-i că acum îngeraşii sunt fericiţi?

 -... Amin