Îmi deschid palmele către cer

Parcă mai ieri alergam după fluturaşi, parcă mai ieri număram frunzele ce se deprindeau de pe ramuri, comparându-le cu anii noştrii.

O dată cu trecerea anilor, începem să vedem iernile altfel, prin ochi de copii, ei încă nu simt iernile din sufletele părinţilor lor...

Cu paşi timizi şi privirea plină de melancolie, merg uşur prin proaspătul strat alb de steluţe, mă simt neputincios, un fulg mi se opreşte jucăuş pe mână.

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Multe din trecerea anotimpurilor nu le-am înţeles la vremea lor, numai când le-a venit timpul ne-am amintit de cer. Este frumos anotimul alb, sunt minunaţi fulgii de nea, dar când vorbeşti de frig, de gheaţă, totdeauna ţi se tulbură duhul şi  se cutremură inima.  Câtă răspundere avem toţi pentru felul de viaţă pe care îl ducem, pentru că pe urmele faptelor noastre vor călca copiii noştri. Mi se înfioară inima când privesc la iernile de altădată; şi atunci era frig, dar era atâta căldură sufletească!

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

Aud o şoaptă, o întrebare:

Ce gând ai în inima ta?

Ce vrei să faci cu el, să-l înfăptuieşti bine sau rău?

Cine l-a pus acolo?

Nu aştepta să vezi asta prea târziu!

Doamne, te rog, alungă din inimile noastre orice gând de gheaţă, pune în noi focul iubirii de Tine şi de semenii noştri!

Orice anotimp are bucuriile lui.  Intrarea într-unul înseamnă ieşirea din altul, exact ca la cumpăna dintre ani sau dintre viaţă şi Viaţă. Fiecare anotimp, fiecare an, are noutatea lui. Oricât de cunoscut ni se pare  unul sau altul, el este mereu nou şi trebuie sa fie pentru noi prilejul unui nou început. Dacă am simţi întradevăr aşa, dacă ne-am împrospăta legămintele de iubire, ar fi mereu primăvară cu zeci de proiecte îmbobocite care vor aştepta căldura Soarelui-Hristos peste focul verilor noastre împodobite cu frunzele faptelor bune care răcoresc roadele în aşteptarea culesului, a toamnei, când, nu numai că nu ne vom ruşina de trecerea anilor, dar vom aştepta alături de copilul din noi, şalul cel alb al iernii. Atunci frigul şi gheaţa nu ne vor mai tulbura duhul şi nu ne vor mai cutremura inimile. Un colind dacă am avea, l-am cânta cu plăcere, cu oricine ni s-ar alătura, nu ar mai fi grupuri şi grupuleţe...În ciuda frigului de afară, inimile noastre vor fi cuptoare în care vom coace unii pentru alţii colăcelul cel cald, proaspăt, mirosind a părtăşie, împărţindu-l şi primindu-l cu aceeaşi dragoste cu care primim pâinea iubirii din Hristos.

Ce fericiţi vom fi!

Îmi deschid palmele către cer...palmele ard...

M-am temut de ce ar spune lumea dacă aş renunţa să fiu ca ea şi am ajuns să vorbesc de frig, de gheaţă…Nu, nu la lumea din care m-a scos Hristos în ziua întoarcerii mele la El, mă refer.  Ea m-a convins că nu mă poate face fericit. Mă refer la ,,lumea noastră”, a celor ce ne vedem altfel, dar suntem doar căldicei sau aproape reci…Câtă încredere a avut fulgul de nea să se aşeze în palmele mele, ştia că se va topi, jertfa lui însă m-a făcut să-mi întind mâinile către cer ruşinat de îndrăzneala acestui sol ceresc. Orice bucurie are în spatele ei o jertfă…Cine nu şi-a văzut părinţii plângând nu ştie despre ce vorbesc...

Doamne, ajută-ne să răscumpărăm acest anotimp al bunei învoirii, să ne bucurăm retrăind copilăria, nu din amintiri, ci din prezentul acesta tainic şi minunat…