Printre anotipuri – împreună călător cu Anul Vechi și Anul Nou

 

Într-o grădină plină de flori înmugurite și parfumate, Anul Vechi și Anul Nou se întâlnesc sub un cer seminal primăverii. Aerul este proaspăt, iar păsările cântă vesel. Eu, visător,  mă plimbam prin grădină și, dintr-o dată, m-am trezit martor la această întâlnire dintre ani.
 
Anul Vechi părea un gentleman în vârstă, cu părul alb și o barbă lungă, purtând un costum elegant și un ceas de buzunar vechi. Avea o privire înțeleaptă și blândă, reflectând experiența și cunoștințele acumulate de-a lungul anului.
 
Anul Nou era un tânăr plin de viață și energie, cu ochi strălucitori și un zâmbet larg. Purta haine colorate și moderne, simbolizând prospețimea. Era entuziast și curioas, dornic să exploreze și să aducă schimbări pozitive.
 
Anul Vechi: Bună, An Nou! Ești pregătit să preiei ștafeta? Primăvara aduce mereu un nou început.

Colindătorul

 

Într-un sat liniștit, trăia un om cu o dragoste profundă pentru pruncul sfânt născut în ieslea Betleemului. An de an, el mergea cu colinda la prieteni și la oameni pe care nu-i colinda nimeni. Nu doar că mergea, dar reușea să adune în jurul său mulți tineri care aduceau bucurie semenilor.
 
Cu trecerea anilor, însă, lumea cu mirajul ei a început să rărească tinerii, iar mentalitatea lor se schimba. Ideile colindătorului nostru păreau învechite, dar de Crăciun, toate acestea erau date la o parte de dragul colindei. Neprevăzutul a sosit totuși. Trecuse de o vârstă și nu mai putea ține pasul cu tinerii, așa că se așeză pe prispa casei, ca un copil așteptându-l pe Moș Crăciun, și așteptă colindătorii.
 
În serile de colind, satul era scăldat în lumina caldă a felinarelor, iar zăpada strălucea sub clarul lunii. Casele erau decorate cu ghirlande și luminițe, iar aerul era plin de mirosul de cozonaci și scorțișoară.

Tablou

 

Pe șevaletul vieții,
cu pensula iertării,
pictez vorbele
ca frunzele-n furtună,
focuri de bârfe
aprinse fără milă,
în adâncuri de invidie
scormonind intrigi,
măști schimbătoare
pe chipuri cu două fețe,
sincerități prefăcute
ca un joc de lumini,
vorbe spuse în față
dar și pe la colțuri,
veninul minciunii
în colțuri de zâmbet,
cuțit cu două tăișuri,
bârfitorul, o umbră
în colțuri pustii.
 
17.10.2024
Sorin Micuțiu

Colțul de pâine

 

În vremea aceea, fiecare colț de pâine avea povestea lui. Era și povestea mea, copilul care visam la mări nesfârșite de grâne, unde pâinea nu ar fi fost niciodată raționată. Era povestea vecinei vânzătoare, care, cu mâini aspre de la atâta muncă, ascundea în buzunarul șorțului fărâmituri de speranță pentru un copil care privea lumea cu ochi mari și curioși.

 Era povestea "bunicii", vecina în etate, care transforma bucătăria ei într-o lume magică, unde "blocul" de pâine și lapte devenea cel mai fin desert, iar prăjitura cu mălai și zahăr era dulceata însăși a copilăriei. În acea bucătărie, timpul părea să se oprească, iar fiecare înghițitură era o călătorie de unde nu ai mai vrea să te întorci.

Povestea răului cel mai mic

Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare... Omul nu se aseamănă cu animalele din pădure. Animalele sunt sincere, ele nu pot fi păcălite cu povești, pot să iubească, de multe ori, mai intens şi mai sincer decât mulţi dintre noi.

 

Într-o pădure deasă, o dată la patru ani, animalele se adunau să-și aleagă un nou conducător. 

Animalele, dezamăgite, ajungeau mereu să aleagă răul cel mai mic, sperând că măcar acesta nu va face prea mult rău. Și astfel, pădurea rămânea într-o continuă căutare a unui lider adevărat, care să-și respecte cuvântul și să pună binele comun mai presus de interesele personale. 

Fiecare candidat promitea marea cu sarea, dar după ce erau aleși, uitau de promisiuni și își vedeau doar de interesele proprii. 

Adevărata bogăție nu stă în ceea ce ai, ci în ceea ce oferi.

Într-un mic sat de câmpie, trăia un om pe nume Andrei. Andrei era cunoscut în sat pentru bunătatea și generozitatea sa. Deși nu era bogat, avea mereu un zâmbet pe față și o vorbă bună pentru oricine.

Într-o zi, o furtună puternică a lovit satul, distrugând case și lăsând multe familii fără adăpost. Andrei, deși casa lui a rămas intactă, a simțit durerea și suferința celor din jur. A decis să nu rămână nepăsător.

A început să adune alimente, haine și pături de la cei care aveau mai mult decât aveau nevoie. A organizat un adăpost temporar în biserica satului, unde oamenii puteau veni să se încălzească și să primească o masă caldă. Andrei a petrecut zile și nopți ajutându-i pe cei afectați, fără să ceară nimic în schimb.

Rufele murdare și înțelepciunea veveriței

 

Într-o pădure liniștită, trăiau multe animale care se cunoșteau bine între ele. Într-o zi, Vulpea cea vicleană și Iepurele cel curios stăteau de vorbă.

 

Vulpea: „Ai auzit, Iepure, ce a făcut Ursul? A început să-și spele rufele murdare în râu, chiar în fața tuturor!”

 

Iepurele: „Da, am auzit. Nu înțeleg de ce ar face asta. Nu știe că rufele murdare nu se spală în public?”

 

Veverița înțeleaptă, care asculta de pe o ramură, interveni cu blândețe: „Dragi prieteni, există un vechi proverb care spune: „Nu-ți spăla rufele murdare în public”. În vremurile de demult, oamenii își întindeau rufele în curtea din spate, departe de ochii curioși.”

 

Iepurele: „Dar de ce, Veveriță? Ce e rău în a fi deschis și transparent?”

Ce înseamnă a fi om

 

Într-un tărâm uitat de timp, trăia un om cu inima mare. Se numea Teofil și avea darul de a vedea frumusețea în orice lucru mic și neînsemnat. În fiecare zi, el își împărțea timpul între a ajuta pe cei din jur și a căuta înțelepciunea ascunsă în natură.

 Într-o zi, Teofil a întâlnit o ființă misterioasă, un fel de înger, care i-a vorbit despre importanța de a fi om. Ființa aceea misterioasă i-a spus: "Teofil, ești ceea ce ești atunci când ești om, dar nu uita că poți fi și mai mult. În tine este puterea de a transforma lumea, dar numai atunci când îți amintești să fii om."

O bucățică de rai

 

Într-o după-amiază însorită, în timp ce razele soarelui se jucau printre clădirile vechi, un turist se plimba agale prin centrul istoric al unui oraș micuț, dar vibrant. Orașul, cu străzile sale pavate și casele săsești, era plin de viață datorită unei serbări laice - Maialul - iniţiat în secolul al XXV-lea, de către Reuniunea Meseriaşilor, devenit între timp o serbare câmpenească, de joc şi voie ce aduna locuitorii și vizitatorii într-o atmosferă de sărbătoare.

 

Atras de frumusețea simplă și autentică a unei bisericuțe ascunse printre zidurile vechi, turistul păși smerit pe poarta larg deschisă și, cu sfială, intră în sanctuarul liniștit. În interior, un iconostas sculptat cu măiestrie și pictat în culori calde veghea asupra a patru sau cinci femei în vârstă care așteptau începerea vecerniei. Nu erau doar prezente fizic, ele cântau cu drag niște cântări  pline de nădejde și credință, pe care turistul nu le mai auzise niciodată.

 

Curând, un preot tânăr, însoțit de cei doi copii ai săi, unul de șase ani și celălalt de opt, păși în biserică. Turistul se întreba cine va cânta în strană, dar nelămurirea i-a fost risipită când una dintre femei, cu o sfială aproape copilărească, se alătură în strană fiului cel mare al preotului.

 

Vecernia începu, și o stare de pace divină se lăsă peste toți cei prezenți. Preotul, cu o energie molipsitoare, era peste tot: în altar cu slujba sa, în strană cântând alături de cei doi. Cel mic, cu o lumânare cât el de mare, îl urma pe tatăl său în procesiunea de tămâiere, iar în rest, alerga jucăuș prin altar, creând impresia că îngerii se joacă ascunși în spatele catapetesmei.

Dumnezeu e iubire, și-n iubire nu-i loc de temere

 

Într-un colț de tavernă, patru prieteni s-au adunat, pentru o bere rece.

Andrei, Bogdan, Costel și Dan, niciunul prea credincios, dar toți bărbați plini de viață.

 

-         De frica lui Dumnezeu ce ziceți? întrebă Andrei cu un ton jucăuș.

-         Eu mă tem mai mult de soție, decât de vreun zeu capricios! răspunde Bogdan, cu un râs contagios.

Costel dă din cap.

-         Eu mă tem doar de facturi și de taxe, Dumnezeu să mă ierte, dar astea-s cele care-mi dau bătăi de cap!

Dan, cu paharul în mână, se uită în zare,

-         Eu mă tem că o să rămân fără bere în seara asta!

Râd toți în cor și mai comandă o rundă,

Discuția despre divinitate, acum pare de neoprit.

Și fluturii mulțumesc

 

Într-un colț uitat al lumii, ascunsă de ochii curioșilor, se afla o grădină secretă. Grădina era un sanctuar al naturii, unde fiecare floare, fiecare frunză, și fiecare picătură de rouă părea să fie pictată de mâna unui artist divin. În centrul grădinii, sub un copac bătrân și înțelept, trona o bancă de piatră.

          Pe această bancă, în fiecare dimineață, venea o femeie bătrână. Ea nu era doar o grădinăreasă, ci și păstrătoarea secretelor acestui loc magic. Fiecare plantă îi șoptea povești, iar ea le asculta cu o răbdare nemărginită. Într-o zi, în timp ce soarele își începea coborâșul spre apus, femeia simți o prezență nouă în grădină.

          Era un fluture, cu aripile atât de transparente încât lumina soarelui trecea prin ele, creând un spectacol de culori pe pământul umed. Fluturele se așeză pe umărul femeii și îi șopti la ureche:

Trei doruri

 

Într-un colț de lume, unde cerul se întindea ca o mare de azur și timpul părea să se oprească în loc, trei doruri din trei generații diferite s-au întâlnit. Erau personificate de trei călători care, deși veneau din epoci diferite, împărtășeau aceeași căutare.

          Primul, un bătrân cu părul alb ca neaua, purta dorul generației sale pentru zilele de odinioară, pentru tradiții și pentru comuniunea pierdută. Al doilea, o femeie în floarea vârstei, avea dorul modernității, pentru progres și pentru un viitor mai bun pentru copiii săi. Cel de-al treilea, un tânăr cu ochii plini de visuri, simțea dorul tinereții pentru aventură și descoperire.

Toma

 Într-un orășel liniștit, trăia un tânăr pe nume Toma, cu mintea ageră și inima plină de întrebări. Nu era convins de existența lui Dumnezeu, nici de rostul rugăciunilor, căuta răspunsuri concrete, nu doar vorbe în vânt, sau vreo dogma religioasă.

Într-o zi, Toma a întâlnit un bătrân înțelept, cu privirea blândă, care i-a vorbit despre credință: 

- Nu poți să pipăi credința - i-a spus bătrânul  - nici să o cântărești. Ea este ca briza ce adie, nu o vezi, dar simți cum te învăluie și te înalță.

Toma a râs și a plecat, dar cuvintele bătrânului i-au rămas în minte și în timp ce mergea prin piață, a văzut un copil căzut, plângând înainte. Fără să stea pe gânduri, Toma l-a ridicat și l-a mângâiat pe cap și în ochii copilului a văzut o scânteie, o recunoștință ce nu putea fi explicată.

De la Țebea la Vidra

 

Anul 2024 este dedicat eroului națiunii române Avram Iancu

 

         

   Într-o dimineață de primăvară, când roua încă mângâia firele de iarbă, un tânăr păși pentru prima oară pe cărările ce duc spre mormântul lui Avram Iancu de la Țebea. În mâini, ținea un buchet de flori sălbatice, culese cu grijă de pe câmpurile înflorite, unde odinioară răsunase ecoul luptelor pentru libertate.                     

            Ajuns în fața mormântului, tânărul așeză cu reverență florile și, privind piatra rece, începu un dialog imaginar cu Craiul Munților:

-  O, mare Iancu, în fața ta stau umil, cu inima plină de dor și de respect.

Ai fost stâlp de foc în noaptea vremurilor și acum, în fața ta, simt cum mă înalț.  Tu, care ai luptat pentru dreptatea noastră, spune-mi, cum pot să-ți urmez calea?

Cum să păstrez vie flacăra ce-ai aprins, în inimile noastre, a românilor?

Ziarul

 

Un tânăr rebel pentru a ieși în evidență în fața prietenilor săi, în noaptea de Paște din teribilism a stins lumina lumânării unei bătrâne ce încerca să țină pasul cu ceilalți oameni care înconujarau biserica. Oamneii care l-au văzut l-au mustrat, iar el decide să plece de la biserică. Pe stradă, găsește pe jos după un timp un ziar religios pe nume ”Iisus Biruitorul”. Pe prima pagina vede un editorial intitulat: ”Învierea lui Hristos, moartea morții.” Nu citește articolul, aruncă ziarul care este luat de vânt. Apucă apoi pe altă stradă și ziarul îi cade din senin din nou la picioare. De data aceasta se uită pe ultima pagină la un alt titlu de articol: ”Învierea este totul”. Faptul că ziarul a ajuns a doua oară în mâinile sale îi ridică semne de întrebare.

În timp ce stătea acolo, cu ziarul "Iisus Biruitorul" fluturându-i la picioare pentru a doua oară, tânărul rebel simți un fior ciudat străbătându-i spatele. Era o seară răcoroasă de Paște, dar ceea ce simțea el nu era din cauza vântului. Era ceva ce nu mai simțise până acum, un fel de chemare interioară care îl făcea să se întrebe dacă întâmplarea cu ziarul era doar o coincidență sau un semn.

Părinții nu mor niciodată!

Părinții noștri nu mor niciodată

pentru că iubirea adevărată nu moare

Într-un orășel liniștit, trăia un bărbat pe nume Ionuț, care, deși rămăsese fără mama de la vârsta de un an, nu simțise niciodată golul lăsat de lipsa ei. În fiecare noapte de Înviere, el simțea o prezență caldă și mângâietoare, ca și cum mama lui ar fi fost acolo, alături de el.

Ionuț a crescut învățând să găsească confort în acele momente speciale, când liniștea nopții era întreruptă doar de clopotele bisericii, anunțând Învierea. El nu vorbea despre aceste experiențe, păstrându-le ca pe un secret sfânt, o legătură invizibilă care îl unea cu mama pe care nu apucase să o cunoască.

Poezia din noaptea de Paște

Poezia nu trebuie să strălucească, trebuie să lumineze. (Ana Blandiana)

Într-un orășel pitoresc, trăia un poet pe nume Ionuț. Era cunoscut pentru versurile sale care atingeau inima și sufletul celor care le citeau. Însă, în ciuda talentului său, Ionuț se simțea adesea neliniștit, căci lumea părea să nu mai prețuiască poezia așa cum o făcea el.

Într-o noapte de Paște, în timp ce Ionuț își scria gândurile sub lumina palidă a lunii, a auzit o bătaie ușoară la ușa atelierului său. Era o tânără pe nume Mariana, care venise să-i ceară ajutorul. 

- Satul nostru a pierdut bucuria. - îi spuse ea - Oamenii sunt copleșiți de griji și au uitat să mai viseze. Poți să scrii ceva care să ne redea speranța?"

Ionuț a privit-o pe Mariana și a simțit o scânteie de inspirație. A petrecut noaptea întreagă scriind o poezie care să aducă lumină în inimile oamenilor. Când a terminat, a citit-o în prima zi de Paște în piața satului, iar cuvintele sale au zburat ca niște fluturi printre case, trezind sufletele adormite.

Matei și pânza cea albă

 Fiecare dintre noi are puterea de a aduce schimbare 

și de a inspira pe alții, 

chiar și atunci când ne îndoim de noi înșine. 

Într-un tărâm îndepărtat, unde munții întâlnesc cerul, trăia un artist pe nume Matei. El visa să picteze cel mai frumos tablou, dar se îndoia de talentul său și de posibilitatea de a realiza ceva cu adevărat măreț.

Într-o zi, un călător înțelept a sosit în sat. Auzind de lupta lui Matei, călătorul i-a oferit o pânză albă și i-a spus:

- Pe această pânză, orice vei picta se va transforma în realitate.

Matei, sceptic dar curios, a început să picteze. El a pictat un copac înflorit, iar în zori, un copac înflorit a apărut în locul unde fusese doar pământ uscat. Încurajat, Matei a continuat să picteze - un râu curgător, păsări colorate, și un cer plin de stele.

Bătrânul înțelept

Învierea și credința nu sunt întotdeauna despre dovezi tangibile,

ci despre speranță, dragoste și sinceritate

în lucrurile pe care le facem și în relațiile pe care le construim. 

Într-un sat uitat de lume, trăia un bătrân înțelept, cunoscut de toți pentru poveștile sale pline de înțelepciune. Într-o zi, un tânăr sceptic a venit la el și i-a spus: 

- Nu cred în înviere sau în orice altceva ce nu pot vedea sau atinge. Cum poți tu să crezi în asta?

Bătrânul zâmbi și îi răspunse:

- Lasă-mă să-ți spun o poveste. 

Lacrimile naturii

Zorii zilei abia s-au ivit, e linişte. Firele de iarbă, frunzele în bătaia razelor de soare tremură, purtând pe ele picături mici de apă ca nişte lacrimi, la vederea răsăritului de soare. Printre ciobanii de la poala muntelui Retezet, se afla de câteva zile un flăcău. Urcase la munte cu gândul de a învăţa, era anul 3 la filozofie. În dimineaţa aceasta se trezii devreme, dorind să vadă răsăritul soarelui. Stătea pe o stâncă privind cerul ce se lumina din ce în ce mai mult când, se auzi strigat pe nume. Se întoarse şi-l văzu pe moş Gligor în jurul unui foc mic, făcându-i cu mâna.
- Vino şi usucă-te la picioare.
Dănuţ se ridică leneş şi se îndreptă întracolo.
- Ce bine ca s-a îndurat Dumnezeu de noi şi ne-a mai dăruit încă o zi - spuse moşul. Priveşte ce frumos e soarele! Cum să nu plângă natura, le vederea lui. De multe ori dimineaţa, când mă trezesc şi privesc iarba udă, parcă mi-e teamă să calc, ca nu cumva să strivesc aceste lacrimi ale naturii.