Sandvișul

 

Undeva, într-un orășel așezat între două ape curgătoare, trăia un bărbat ajuns la anii bătrâneții. Viața lui fusese plină, lungă și uneori grea, iar acum zilele îi semănau tot mai mult unele cu altele. Dimineața începea mereu la fel: dejunul, pieptănatul atent al părului soției, câteva glume strecurate printre riduri și lacrimi ascunse.
 
Ea își ducea timpul în pat, privindu-l pe el cum se strecoară dintr-o zi în alta. Urmărea știrile, se pierdea în documentarele de pe Discovery, completa integrame și zâmbea discret când găsea răspunsul potrivit. El, în schimb, își purta suferința pe picioare, iar când nu o putea duce singur, bicicleta îi era tovarăș tăcut. Împreună mergeau la cumpărături, o roată după alta, ca și cum ar fi reușit să scape puțin de greutatea anilor.
 
Seara, gestul devenea ritual: pregătea cu atenție un sandviș. Pentru ea, multe nopți erau albe, așa că trebuia să fie acolo, lângă patul ei, într-un mic gest de grijă ce nu se pierduse cu timpul.
 
Poate Dumnezeu, poate voința ei, poate o înțelegere pe care nimeni n-ar fi putut să o prevadă -într-o miercuri, zi de post și rugăciune, femeia a plecat din această lume. 

Vițelul de aur și închinătorii

 

Orice asemănare cu realitatea este doar o coincidență și pur întâmplătoare. 

În inima unei păduri adormite, unde animalele trăiau într-o somnolență adâncă, a apărut un personaj misterios, un vițel aurit, strălucitor și plin de promisiuni. Vițelul, cu o voce melodioasă și o privire hipnotizatoare, a început să se plimbe prin pădure, adunând în jurul său o mulțime de admiratori.

Vițelul de aur, cu o agilitate politică remarcabilă, își schimba masca în funcție de public. Pentru vulpi, promitea o vânătoare nelimitată, pentru lupi, o putere neîngrădită, iar pentru iepuri, siguranță și protecție. Fiecare animal din pădure vedea în vițelul aurit o reflectare a propriilor dorințe și temeri.

În curând, vițelul de aur și-a anunțat candidatura la alegerile pentru conducerea pădurii adormite. Discursul său era un amestec amețitor de promisiuni grandioase și amenințări subtile. El vorbea despre întoarcerea la originile mărețe ale regnului animal, despre o alianță puternică cu regele din pădurea roșie și despre o relație specială cu pădurea de peste mării.

Reveica

 

...În ciuda faptului că nu mi-a dat viață, ea mi-a oferit o iubire necondiționată și un cămin plin de afecțiune. A fost o femeie mică de statură, dar cu o inimă imensă, capabilă să îmbrățișeze și să aline orice durere.

Reveica m-a învățat despre puterea dragostei și a sacrificiului. Ea a fost mereu acolo pentru mine, oferindu-mi sprijinul și grija de care aveam nevoie pentru a crește și a mă vindeca. În fiecare gest al ei, am simțit respectul și recunoștința pentru viață, pentru familie și pentru valorile autentice ale satului nostru.

În momentele de cumpănă, când boala mea părea să fie o povară prea grea, Reveica nu a ezitat să mă ia sub aripa ei, să mă îngrijească și să mă protejeze ca pe propriul ei copil. Dragostea ei a fost ca un balsam pentru sufletul meu, iar sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine au fost dovada unei iubiri adevărate și profunde.

Mulțumesc - povestea tânărului rătăcit și a pustnicului bătrân

 
Într-o zi de toamnă târzie, un tânăr pe nume Andrei se rătăci într-o pădure deasă. Frunzele cădeau în jurul lui, iar vântul rece îi pătrundea până la oase. Andrei se simțea pierdut și disperat, neștiind încotro să meargă. După ore de rătăcire, zări în depărtare o lumină slabă. Se îndreptă spre ea, sperând să găsească ajutor.
 
Când ajunse mai aproape, descoperi un schit mic și smerit, ascuns între copaci. Bătu la ușă și, după câteva momente, un pustnic bătrân îi deschise.
-  Bine-ai venit, tinere. Ce te aduce pe aici?
-  M-am rătăcit în pădure și nu știu cum să mă întorc acasă. Putețisă mă ajutați?"
 
Pustnicul îl pofti pe Andrei înăuntru și îi oferi un loc lângă focul cald. Îi dădu o cană de ceai fierbinte și începu să-i povestească despre viața sa în schit.                                                        - Înainte de a te ajuta să găsești drumul, vreau să-ți spun o poveste. Este despre recunoștință și importanța de a spune ”mulțumesc”.
 
Andrei ascultă cu atenție în timp ce pustnicul începu să povestească.                                      - Într-o zi, zece leproși au venit la Domnul Iisus, cerându-i să-i vindece. Domnul Iisus i-a trimis să se arate preoților și, pe drum, toți zece au fost vindecați. Dar doar unul dintre ei, un samaritean, s-a întors să-I mulțumească. Domnul Iisus a întrebat: ”Nu s-au găsit decât acest străin să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” și i-a spus celui vindecat: ”Ridică-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”

Printre anotipuri – împreună călător cu Anul Vechi și Anul Nou

 

Într-o grădină plină de flori înmugurite și parfumate, Anul Vechi și Anul Nou se întâlnesc sub un cer seminal primăverii. Aerul este proaspăt, iar păsările cântă vesel. Eu, visător,  mă plimbam prin grădină și, dintr-o dată, m-am trezit martor la această întâlnire dintre ani.
 
Anul Vechi părea un gentleman în vârstă, cu părul alb și o barbă lungă, purtând un costum elegant și un ceas de buzunar vechi. Avea o privire înțeleaptă și blândă, reflectând experiența și cunoștințele acumulate de-a lungul anului.
 
Anul Nou era un tânăr plin de viață și energie, cu ochi strălucitori și un zâmbet larg. Purta haine colorate și moderne, simbolizând prospețimea. Era entuziast și curioas, dornic să exploreze și să aducă schimbări pozitive.
 
Anul Vechi: Bună, An Nou! Ești pregătit să preiei ștafeta? Primăvara aduce mereu un nou început.

Colindătorul

 

Într-un sat liniștit, trăia un om cu o dragoste profundă pentru pruncul sfânt născut în ieslea Betleemului. An de an, el mergea cu colinda la prieteni și la oameni pe care nu-i colinda nimeni. Nu doar că mergea, dar reușea să adune în jurul său mulți tineri care aduceau bucurie semenilor.
 
Cu trecerea anilor, însă, lumea cu mirajul ei a început să rărească tinerii, iar mentalitatea lor se schimba. Ideile colindătorului nostru păreau învechite, dar de Crăciun, toate acestea erau date la o parte de dragul colindei. Neprevăzutul a sosit totuși. Trecuse de o vârstă și nu mai putea ține pasul cu tinerii, așa că se așeză pe prispa casei, ca un copil așteptându-l pe Moș Crăciun, și așteptă colindătorii.
 
În serile de colind, satul era scăldat în lumina caldă a felinarelor, iar zăpada strălucea sub clarul lunii. Casele erau decorate cu ghirlande și luminițe, iar aerul era plin de mirosul de cozonaci și scorțișoară.

Tablou

 

Pe șevaletul vieții,
cu pensula iertării,
pictez vorbele
ca frunzele-n furtună,
focuri de bârfe
aprinse fără milă,
în adâncuri de invidie
scormonind intrigi,
măști schimbătoare
pe chipuri cu două fețe,
sincerități prefăcute
ca un joc de lumini,
vorbe spuse în față
dar și pe la colțuri,
veninul minciunii
în colțuri de zâmbet,
cuțit cu două tăișuri,
bârfitorul, o umbră
în colțuri pustii.
 
17.10.2024
Sorin Micuțiu

Colțul de pâine

 

În vremea aceea, fiecare colț de pâine avea povestea lui. Era și povestea mea, copilul care visam la mări nesfârșite de grâne, unde pâinea nu ar fi fost niciodată raționată. Era povestea vecinei vânzătoare, care, cu mâini aspre de la atâta muncă, ascundea în buzunarul șorțului fărâmituri de speranță pentru un copil care privea lumea cu ochi mari și curioși.

 Era povestea "bunicii", vecina în etate, care transforma bucătăria ei într-o lume magică, unde "blocul" de pâine și lapte devenea cel mai fin desert, iar prăjitura cu mălai și zahăr era dulceata însăși a copilăriei. În acea bucătărie, timpul părea să se oprească, iar fiecare înghițitură era o călătorie de unde nu ai mai vrea să te întorci.

Povestea răului cel mai mic

Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare... Omul nu se aseamănă cu animalele din pădure. Animalele sunt sincere, ele nu pot fi păcălite cu povești, pot să iubească, de multe ori, mai intens şi mai sincer decât mulţi dintre noi.

 

Într-o pădure deasă, o dată la patru ani, animalele se adunau să-și aleagă un nou conducător. 

Animalele, dezamăgite, ajungeau mereu să aleagă răul cel mai mic, sperând că măcar acesta nu va face prea mult rău. Și astfel, pădurea rămânea într-o continuă căutare a unui lider adevărat, care să-și respecte cuvântul și să pună binele comun mai presus de interesele personale. 

Fiecare candidat promitea marea cu sarea, dar după ce erau aleși, uitau de promisiuni și își vedeau doar de interesele proprii. 

Adevărata bogăție nu stă în ceea ce ai, ci în ceea ce oferi.

Într-un mic sat de câmpie, trăia un om pe nume Andrei. Andrei era cunoscut în sat pentru bunătatea și generozitatea sa. Deși nu era bogat, avea mereu un zâmbet pe față și o vorbă bună pentru oricine.

Într-o zi, o furtună puternică a lovit satul, distrugând case și lăsând multe familii fără adăpost. Andrei, deși casa lui a rămas intactă, a simțit durerea și suferința celor din jur. A decis să nu rămână nepăsător.

A început să adune alimente, haine și pături de la cei care aveau mai mult decât aveau nevoie. A organizat un adăpost temporar în biserica satului, unde oamenii puteau veni să se încălzească și să primească o masă caldă. Andrei a petrecut zile și nopți ajutându-i pe cei afectați, fără să ceară nimic în schimb.

Rufele murdare și înțelepciunea veveriței

 

Într-o pădure liniștită, trăiau multe animale care se cunoșteau bine între ele. Într-o zi, Vulpea cea vicleană și Iepurele cel curios stăteau de vorbă.

 

Vulpea: „Ai auzit, Iepure, ce a făcut Ursul? A început să-și spele rufele murdare în râu, chiar în fața tuturor!”

 

Iepurele: „Da, am auzit. Nu înțeleg de ce ar face asta. Nu știe că rufele murdare nu se spală în public?”

 

Veverița înțeleaptă, care asculta de pe o ramură, interveni cu blândețe: „Dragi prieteni, există un vechi proverb care spune: „Nu-ți spăla rufele murdare în public”. În vremurile de demult, oamenii își întindeau rufele în curtea din spate, departe de ochii curioși.”

 

Iepurele: „Dar de ce, Veveriță? Ce e rău în a fi deschis și transparent?”