Toma

 Într-un orășel liniștit, trăia un tânăr pe nume Toma, cu mintea ageră și inima plină de întrebări. Nu era convins de existența lui Dumnezeu, nici de rostul rugăciunilor, căuta răspunsuri concrete, nu doar vorbe în vânt, sau vreo dogma religioasă.

Într-o zi, Toma a întâlnit un bătrân înțelept, cu privirea blândă, care i-a vorbit despre credință: 

- Nu poți să pipăi credința - i-a spus bătrânul  - nici să o cântărești. Ea este ca briza ce adie, nu o vezi, dar simți cum te învăluie și te înalță.

Toma a râs și a plecat, dar cuvintele bătrânului i-au rămas în minte și în timp ce mergea prin piață, a văzut un copil căzut, plângând înainte. Fără să stea pe gânduri, Toma l-a ridicat și l-a mângâiat pe cap și în ochii copilului a văzut o scânteie, o recunoștință ce nu putea fi explicată.

Zilele au trecut, și Toma a început să observe mai multe semene. Un zâmbet, o mână întinsă, o floare ce se deschide sub razele calde ale soarelui…

A început să simtă o căldură în piept, un fel de lumină interioară și a realizat că poate credința nu e ceva ce se vede, ci ceva ce se simte, o comoară.

Într-o seară, în timp ce privea stelele, Toma a rostit cu voce tare:     

- Domnul meu și Dumnezeul meu, am fost orb, dar acum văd fiecare rază, fiecare culoare!

Și așa, fără să-și dea seama, Toma trecuse prin examenul ucenicului Domnului Iisus care purta același nume ca al său, ajungând să creadă, nu pentru că a văzut, ci pentru că a simțit în inimă focul divinului.

Toma, acum cu inima deschisă, a început să vadă lumea altfel. Fiecare moment simplu, fiecare gest, devenea un act de recunoștință. A înțeles că Dumnezeu nu era doar în scripturi sau într-un loc anume, ci în tot ce era viu, în fiecare răsărit și în fiecare adiere de vânt.

Într-o dimineață, pe când mergea prin pădure, a auzit un cântec de pasăre și pentru prima dată, a simțit că e o rugăciune, un imn de laudă. A stat și a ascultat, lăsând melodia să-i umple sufletul și a știut că fiecare notă era o parte dintr-un cor divin, un ecou.

Pe măsură ce zilele treceau, Toma a început să ajute mai mult, să dea fără să aștepte nimic în schimb, să iubească fără condiții și în fiecare bunătate, în fiecare zâmbet dăruit, el vedea o reflecție a lui Dumnezeu, o scânteie din acea iubire infinită.

La sfârșitul acelui an, Toma stătea în fața comunității sale și cu voce tremurândă, dar plină de convingere, a mărturisit:           

- Domnul meu și Dumnezeul meu, în voi eu L-am găsit, căci fiecare dintre voi este o parte din El, și în fiecare inimă El a înflorit!                                                                            

Și așa, Toma, care nu era convins de existența lui Dumnezeu, a trecut din nou prin examenul ucenicului, fără să-și dea seama. A învățat că Dumnezeu este în toate, și în toți și că a crede nu e o chestiune de vedere, ci de a simți cu inima, fără teama.

 11.05.2024

Sorin Micuțiu