Gheomotoc

A fost odată o cloșcă mică, atât de mică încât celelalte găini din curte o porecleau „Ghemotoc”. Dar Ghemotoc avea un vis mare: să fie cea mai bună mamă din totă ograda.

Într-o primăvară, când a venit vremea clocitului, ea s-a așezat pe ouă cu o hotărâre de general în misiune. Numai că… surpriză! Din ouă au ieșit nu cinci, nu șapte, ci optsprezece puișori - toți gălăgioși, flămânzi și convinși că mama lor e o super‑eroină cu pene.

La început, Ghemotoc a încercat să fie peste tot:

- să-i învețe pe toți să ciugulească în același timp  

„Frate, io L‑am căutat pe Domnul pe unde scârțâie radioul…”

 

Am întâlnit într-o zi un frate mai în vârstă. Venise la oraș pentru niște acte de întabulare, dar cum se întâmplă la oameni, din două vorbe am ajuns la cele sufletești. I-am spus de Radio Oastea Domnului și de OasteaDomnuluiTv. El m-a ascultat atent, cu ochii aceia de om care nu se grăbește, dar nici nu lasă vorbele să treacă pe lângă el.

 

După o vreme ne-am reîntâlnit. Și mi-a spus, cu un zâmbet șugubăț:

 

„Știi, frate… io n-am internet. Telefonul meu e ăsta… de pe care de-abia văd numerele. Da’ m-o mâncat curiozitatea.”

 

Și-a început să-mi povestească, de parcă trăia din nou totul:

 

„Am încercat întâi pe un radio mic… nimic. Apoi am scos radioul ăla bătrân din șopron, plin de praf, cu antena strâmbă. L-am șters cu mâneca și l-am băgat în priză. S-o aprins beculețul ăla galben, ca un licurici obosit.

 

Am început să învârt încet de buton… încet, că dacă-l întorci prea tare, sare peste tot. Ba un fâșâit, ba un țiuit, ba o voce străină… și tot așa. Da’ io nu m-am lăsat. Am zis: "Dacă-i de la Domnul, s-o găsi." 

Povestea steluţei de Crăciun - o creaţie interactivă

Am început cu mulți ani în urmă o poveste interactivă. Scrierea ei a însemnat pentru autori un mod extraordinar de a aştepta sărbătoarea Naşterii Domnului… Redevenisem copii… şi-n hoinăreala noastră printre cuvinte calde şi steluţe de zăpadă, ni s-au legat inimile, făcând încă un nod de iubire…

Nu pot să nu adaug, cu profundă recunoştinţă, un gând de mulţumire tuturor celor care, încă de acum mai bine de 10 ani, au făcut posibilă această „întoarcere în copilărie”. Ei au aprins primele luminițe în poveste, au crezut în ea și au sprijinit-o să crească. Mulțumim din inimă pentru inspirație, pentru dăruire și pentru prietenia care a însoțit acest drum… vă invit cu mare drag în lumea ei… nu veți regreta! 😊

Lectură plăcută!

Era sfârşit de noiembrie, şi, după o toamnă caldă, frigul începu a strânge copiii în jurul sobelor încălzite. În satul de sub dealul împădurit, căsuţa lui moş Ambrozie părea o mică bijuterie. Albă, cu ferstre mici, cu acoperişul negru stătea pitită sub deal. În casă era cald, era bine...Mirosea îmbietor a plăcintă cu mere şi gutui. Bunicul o ţinea pe Angelica pe genunchi, în timp ce priveau pe fereastra de la casa scundă. Primii fulgi îşi începură valsul lor...La început erau câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi... Angelica îl rugă pe bunicul ei să iasă puţin afară...Până să obţină încuviinţarea, îşi lipi năsucul de geam, iar de partea cealaltă se lipise o steluţă de zăpadă...( Miriam)

De multă vreme privea spre casuţa din vale…

Acum că a venit vremea, s-a desprins din Înalt aşa fericită că poate întâlni fetiţa aceea cu ochi albaştri şi păr balai, cu sufletul mereu plin de cântec... Seară de seară, bunicul ii spunea câte o poveste despre Creaţie, despre Stele, despre Cer, iar Angelica adormea cântand ..iar cântecul inimii ei, făcea linişte acolo sus, în lumea stelelor de zăpadă... Acum stăteau faţă în faţă şi se priveau...Le despărţea doar o fereastră...( Hadassa)

Angelica privea îndelung...Steluţa de zăpadă era ca o dantelă. Era perfectă! Se tot minuna mereu cum este Dumnezeu atât de priceput la aceste detalii!

Cu ce măsoară el ca să fie fulgii atât de simetric alcătuiţi? Ce muzică tainică aud de le e zborul atât de lin? Ce le şopteşte Dumnezeu când îi trimite pe pământ de produc atâta bucurie?...Toate aceste întrebări o frământau pe fetiţa cu părul bălai.

Privind steluţa, îşi spuse hotărâtă: steluţele aduc doar bucurii, aduc doar veşti bune! Ce mult îşi dorea să fie o steluţă!

Bunicul se apropie tiptil...( Miriam )

Bunicul se apropie tiptil încât nepoţică nici nu simţi când mâinile sale împovărate de ani, o prinsese de umerii ei tineri. Îl auzi doar şoptindu-i la ureche:

- Draga moşului, m-ai rugat de atâtea ori să-ţi spun poveşti şi de fiecare dată, fiecare poveste începea cu „ a fost odată ca niciodată”, hei bine, de data aceasta am să-ţi spun o poveste cu totul specială.

- De ce specială moşule?

- Pentru că aceasta nu mai începe cu „ a fost odată ca niciodată”..

- Dar cum începe?

- A fost dintodeauna...a fost dintodeauna un D

umnezeu care ne priveşte, un Dumnezeu care ne aşteaptă să-I zâmbim, să-I vorbim despre noi, să-i scriem despre grijile noaste, despre visele şi bucuriile noastre...

- Steluţele acestea, vin de la El? Întrebă fetiţa, întrerupând povestea bunicului

- Da. Se spune că atunci când cerul scutură peste noi aceşti fulgi veseli şi jucăuşi, mici şi mari, este semnul că în curând spiritul Crăciunului, ne

va îmbrăţişa pe fiecare!

- Vai, bunicule - exclamă nepoţica - am uitat de scrisoare!!!!

- Ce scrisoare?

- Scrisoarea către Moş Crăciun, ai uitat?

- A, nu am uitat. – spuse bunicul zâmbind – vezi deja spiritul Crăciunului te-a luat în braţele lui!

- Hai atunci în casă şi în timp ce eu mă gândesc ce să scriu, dumneata să continui povestea începută....( Sorin M.)

De la Țebea la Vidra

   Într-o dimineață de primăvară, când roua încă mângâia firele de iarbă, un tânăr păși pentru prima oară pe cărările ce duc spre mormântul lui Avram Iancu de la Țebea. În mâini, ținea un buchet de flori sălbatice, culese cu grijă de pe câmpurile înflorite, unde odinioară răsunase ecoul luptelor pentru libertate.                     

            Ajuns în fața mormântului, tânărul așeză cu reverență florile și, privind piatra rece, începu un dialog imaginar cu Craiul Munților:

-  O, mare Iancu, în fața ta stau umil, cu inima plină de dor și de respect.

Ai fost stâlp de foc în noaptea vremurilor și acum, în fața ta, simt cum mă înalț.  Tu, care ai luptat pentru dreptatea noastră, spune-mi, cum pot să-ți urmez calea?

Cum să păstrez vie flacăra ce-ai aprins, în inimile noastre, a românilor?

Sandvișul

 

Undeva, într-un orășel așezat între două ape curgătoare, trăia un bărbat ajuns la anii bătrâneții. Viața lui fusese plină, lungă și uneori grea, iar acum zilele îi semănau tot mai mult unele cu altele. Dimineața începea mereu la fel: dejunul, pieptănatul atent al părului soției, câteva glume strecurate printre riduri și lacrimi ascunse.
 
Ea își ducea timpul în pat, privindu-l pe el cum se strecoară dintr-o zi în alta. Urmărea știrile, se pierdea în documentarele de pe Discovery, completa integrame și zâmbea discret când găsea răspunsul potrivit. El, în schimb, își purta suferința pe picioare, iar când nu o putea duce singur, bicicleta îi era tovarăș tăcut. Împreună mergeau la cumpărături, o roată după alta, ca și cum ar fi reușit să scape puțin de greutatea anilor.
 
Seara, gestul devenea ritual: pregătea cu atenție un sandviș. Pentru ea, multe nopți erau albe, așa că trebuia să fie acolo, lângă patul ei, într-un mic gest de grijă ce nu se pierduse cu timpul.
 
Poate Dumnezeu, poate voința ei, poate o înțelegere pe care nimeni n-ar fi putut să o prevadă -într-o miercuri, zi de post și rugăciune, femeia a plecat din această lume. 

Vițelul de aur și închinătorii

 

Orice asemănare cu realitatea este doar o coincidență și pur întâmplătoare. 

În inima unei păduri adormite, unde animalele trăiau într-o somnolență adâncă, a apărut un personaj misterios, un vițel aurit, strălucitor și plin de promisiuni. Vițelul, cu o voce melodioasă și o privire hipnotizatoare, a început să se plimbe prin pădure, adunând în jurul său o mulțime de admiratori.

Vițelul de aur, cu o agilitate politică remarcabilă, își schimba masca în funcție de public. Pentru vulpi, promitea o vânătoare nelimitată, pentru lupi, o putere neîngrădită, iar pentru iepuri, siguranță și protecție. Fiecare animal din pădure vedea în vițelul aurit o reflectare a propriilor dorințe și temeri.

În curând, vițelul de aur și-a anunțat candidatura la alegerile pentru conducerea pădurii adormite. Discursul său era un amestec amețitor de promisiuni grandioase și amenințări subtile. El vorbea despre întoarcerea la originile mărețe ale regnului animal, despre o alianță puternică cu regele din pădurea roșie și despre o relație specială cu pădurea de peste mării.

Reveica

 

...În ciuda faptului că nu mi-a dat viață, ea mi-a oferit o iubire necondiționată și un cămin plin de afecțiune. A fost o femeie mică de statură, dar cu o inimă imensă, capabilă să îmbrățișeze și să aline orice durere.

Reveica m-a învățat despre puterea dragostei și a sacrificiului. Ea a fost mereu acolo pentru mine, oferindu-mi sprijinul și grija de care aveam nevoie pentru a crește și a mă vindeca. În fiecare gest al ei, am simțit respectul și recunoștința pentru viață, pentru familie și pentru valorile autentice ale satului nostru.

În momentele de cumpănă, când boala mea părea să fie o povară prea grea, Reveica nu a ezitat să mă ia sub aripa ei, să mă îngrijească și să mă protejeze ca pe propriul ei copil. Dragostea ei a fost ca un balsam pentru sufletul meu, iar sacrificiile pe care le-a făcut pentru mine au fost dovada unei iubiri adevărate și profunde.

Mulțumesc - povestea tânărului rătăcit și a pustnicului bătrân

 
Într-o zi de toamnă târzie, un tânăr pe nume Andrei se rătăci într-o pădure deasă. Frunzele cădeau în jurul lui, iar vântul rece îi pătrundea până la oase. Andrei se simțea pierdut și disperat, neștiind încotro să meargă. După ore de rătăcire, zări în depărtare o lumină slabă. Se îndreptă spre ea, sperând să găsească ajutor.
 
Când ajunse mai aproape, descoperi un schit mic și smerit, ascuns între copaci. Bătu la ușă și, după câteva momente, un pustnic bătrân îi deschise.
-  Bine-ai venit, tinere. Ce te aduce pe aici?
-  M-am rătăcit în pădure și nu știu cum să mă întorc acasă. Putețisă mă ajutați?"
 
Pustnicul îl pofti pe Andrei înăuntru și îi oferi un loc lângă focul cald. Îi dădu o cană de ceai fierbinte și începu să-i povestească despre viața sa în schit.                                                        - Înainte de a te ajuta să găsești drumul, vreau să-ți spun o poveste. Este despre recunoștință și importanța de a spune ”mulțumesc”.
 
Andrei ascultă cu atenție în timp ce pustnicul începu să povestească.                                      - Într-o zi, zece leproși au venit la Domnul Iisus, cerându-i să-i vindece. Domnul Iisus i-a trimis să se arate preoților și, pe drum, toți zece au fost vindecați. Dar doar unul dintre ei, un samaritean, s-a întors să-I mulțumească. Domnul Iisus a întrebat: ”Nu s-au găsit decât acest străin să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?” și i-a spus celui vindecat: ”Ridică-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”

Printre anotipuri – împreună călător cu Anul Vechi și Anul Nou

 

Într-o grădină plină de flori înmugurite și parfumate, Anul Vechi și Anul Nou se întâlnesc sub cerul senin.. Aerul este proaspăt, iar păsările cântă vesel. Eu, visător,  mă plimbam prin grădină și, dintr-o dată, m-am trezit martor la această întâlnire dintre ani.
 
Anul Vechi părea un gentleman în vârstă, cu părul alb și o barbă lungă, purtând un costum elegant și un ceas de buzunar vechi. Avea o privire înțeleaptă și blândă, reflectând experiența și cunoștințele acumulate de-a lungul anului.
 
Anul Nou era un tânăr plin de viață și energie, cu ochi strălucitori și un zâmbet larg. Purta haine colorate și moderne, simbolizând prospețimea. Era entuziast și curioas, dornic să exploreze și să aducă schimbări pozitive.
 
Anul Vechi: Bună, An Nou! Ești pregătit să preiei ștafeta? Primăvara aduce mereu un nou început.

Colindătorul

 

Într-un sat liniștit, trăia un om cu o dragoste profundă pentru pruncul sfânt născut în ieslea Betleemului. An de an, el mergea cu colinda la prieteni și la oameni pe care nu-i colinda nimeni. Nu doar că mergea, dar reușea să adune în jurul său mulți tineri care aduceau bucurie semenilor.
 
Cu trecerea anilor, însă, lumea cu mirajul ei a început să rărească tinerii, iar mentalitatea lor se schimba. Ideile colindătorului nostru păreau învechite, dar de Crăciun, toate acestea erau date la o parte de dragul colindei. Neprevăzutul a sosit totuși. Trecuse de o vârstă și nu mai putea ține pasul cu tinerii, așa că se așeză pe prispa casei, ca un copil așteptându-l pe Moș Crăciun, și așteptă colindătorii.
 
În serile de colind, satul era scăldat în lumina caldă a felinarelor, iar zăpada strălucea sub clarul lunii. Casele erau decorate cu ghirlande și luminițe, iar aerul era plin de mirosul de cozonaci și scorțișoară.

Tablou

 

Pe șevaletul vieții,
cu pensula iertării,
pictez vorbele
ca frunzele-n furtună,
focuri de bârfe
aprinse fără milă,
în adâncuri de invidie
scormonind intrigi,
măști schimbătoare
pe chipuri cu două fețe,
sincerități prefăcute
ca un joc de lumini,
vorbe spuse în față
dar și pe la colțuri,
veninul minciunii
în colțuri de zâmbet,
cuțit cu două tăișuri,
bârfitorul, o umbră
în colțuri pustii.
 
17.10.2024
Sorin Micuțiu

Colțul de pâine

 

În vremea aceea, fiecare colț de pâine avea povestea lui. Era și povestea mea, copilul care visam la mări nesfârșite de grâne, unde pâinea nu ar fi fost niciodată raționată. Era povestea vecinei vânzătoare, care, cu mâini aspre de la atâta muncă, ascundea în buzunarul șorțului fărâmituri de speranță pentru un copil care privea lumea cu ochi mari și curioși.

 Era povestea "bunicii", vecina în etate, care transforma bucătăria ei într-o lume magică, unde "blocul" de pâine și lapte devenea cel mai fin desert, iar prăjitura cu mălai și zahăr era dulceata însăși a copilăriei. În acea bucătărie, timpul părea să se oprească, iar fiecare înghițitură era o călătorie de unde nu ai mai vrea să te întorci.

Povestea răului cel mai mic

Orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare... Omul nu se aseamănă cu animalele din pădure. Animalele sunt sincere, ele nu pot fi păcălite cu povești, pot să iubească, de multe ori, mai intens şi mai sincer decât mulţi dintre noi.

 

Într-o pădure deasă, o dată la patru ani, animalele se adunau să-și aleagă un nou conducător. 

Animalele, dezamăgite, ajungeau mereu să aleagă răul cel mai mic, sperând că măcar acesta nu va face prea mult rău. Și astfel, pădurea rămânea într-o continuă căutare a unui lider adevărat, care să-și respecte cuvântul și să pună binele comun mai presus de interesele personale. 

Fiecare candidat promitea marea cu sarea, dar după ce erau aleși, uitau de promisiuni și își vedeau doar de interesele proprii. 

Adevărata bogăție nu stă în ceea ce ai, ci în ceea ce oferi.

Într-un mic sat de câmpie, trăia un om pe nume Andrei. Andrei era cunoscut în sat pentru bunătatea și generozitatea sa. Deși nu era bogat, avea mereu un zâmbet pe față și o vorbă bună pentru oricine.

Într-o zi, o furtună puternică a lovit satul, distrugând case și lăsând multe familii fără adăpost. Andrei, deși casa lui a rămas intactă, a simțit durerea și suferința celor din jur. A decis să nu rămână nepăsător.

A început să adune alimente, haine și pături de la cei care aveau mai mult decât aveau nevoie. A organizat un adăpost temporar în biserica satului, unde oamenii puteau veni să se încălzească și să primească o masă caldă. Andrei a petrecut zile și nopți ajutându-i pe cei afectați, fără să ceară nimic în schimb.

Rufele murdare și înțelepciunea veveriței

 

Într-o pădure liniștită, trăiau multe animale care se cunoșteau bine între ele. Într-o zi, Vulpea cea vicleană și Iepurele cel curios stăteau de vorbă.

 

Vulpea: „Ai auzit, Iepure, ce a făcut Ursul? A început să-și spele rufele murdare în râu, chiar în fața tuturor!”

 

Iepurele: „Da, am auzit. Nu înțeleg de ce ar face asta. Nu știe că rufele murdare nu se spală în public?”

 

Veverița înțeleaptă, care asculta de pe o ramură, interveni cu blândețe: „Dragi prieteni, există un vechi proverb care spune: „Nu-ți spăla rufele murdare în public”. În vremurile de demult, oamenii își întindeau rufele în curtea din spate, departe de ochii curioși.”

 

Iepurele: „Dar de ce, Veveriță? Ce e rău în a fi deschis și transparent?”

Ce înseamnă a fi om

 

Într-un tărâm uitat de timp, trăia un om cu inima mare. Se numea Teofil și avea darul de a vedea frumusețea în orice lucru mic și neînsemnat. În fiecare zi, el își împărțea timpul între a ajuta pe cei din jur și a căuta înțelepciunea ascunsă în natură.

 Într-o zi, Teofil a întâlnit o ființă misterioasă, un fel de înger, care i-a vorbit despre importanța de a fi om. Ființa aceea misterioasă i-a spus: "Teofil, ești ceea ce ești atunci când ești om, dar nu uita că poți fi și mai mult. În tine este puterea de a transforma lumea, dar numai atunci când îți amintești să fii om."

O bucățică de rai

 

Într-o după-amiază însorită, în timp ce razele soarelui se jucau printre clădirile vechi, un turist se plimba agale prin centrul istoric al unui oraș micuț, dar vibrant. Orașul, cu străzile sale pavate și casele săsești, era plin de viață datorită unei serbări laice - Maialul - iniţiat în secolul al XXV-lea, de către Reuniunea Meseriaşilor, devenit între timp o serbare câmpenească, de joc şi voie ce aduna locuitorii și vizitatorii într-o atmosferă de sărbătoare.

 

Atras de frumusețea simplă și autentică a unei bisericuțe ascunse printre zidurile vechi, turistul păși smerit pe poarta larg deschisă și, cu sfială, intră în sanctuarul liniștit. În interior, un iconostas sculptat cu măiestrie și pictat în culori calde veghea asupra a patru sau cinci femei în vârstă care așteptau începerea vecerniei. Nu erau doar prezente fizic, ele cântau cu drag niște cântări  pline de nădejde și credință, pe care turistul nu le mai auzise niciodată.

 

Curând, un preot tânăr, însoțit de cei doi copii ai săi, unul de șase ani și celălalt de opt, păși în biserică. Turistul se întreba cine va cânta în strană, dar nelămurirea i-a fost risipită când una dintre femei, cu o sfială aproape copilărească, se alătură în strană fiului cel mare al preotului.

 

Vecernia începu, și o stare de pace divină se lăsă peste toți cei prezenți. Preotul, cu o energie molipsitoare, era peste tot: în altar cu slujba sa, în strană cântând alături de cei doi. Cel mic, cu o lumânare cât el de mare, îl urma pe tatăl său în procesiunea de tămâiere, iar în rest, alerga jucăuș prin altar, creând impresia că îngerii se joacă ascunși în spatele catapetesmei.

Dumnezeu e iubire, și-n iubire nu-i loc de temere

 

Într-un colț de tavernă, patru prieteni s-au adunat, pentru o bere rece.

Andrei, Bogdan, Costel și Dan, niciunul prea credincios, dar toți bărbați plini de viață.

 

-         De frica lui Dumnezeu ce ziceți? întrebă Andrei cu un ton jucăuș.

-         Eu mă tem mai mult de soție, decât de vreun zeu capricios! răspunde Bogdan, cu un râs contagios.

Costel dă din cap.

-         Eu mă tem doar de facturi și de taxe, Dumnezeu să mă ierte, dar astea-s cele care-mi dau bătăi de cap!

Dan, cu paharul în mână, se uită în zare,

-         Eu mă tem că o să rămân fără bere în seara asta!

Râd toți în cor și mai comandă o rundă,

Discuția despre divinitate, acum pare de neoprit.

Și fluturii mulțumesc

 

Într-un colț uitat al lumii, ascunsă de ochii curioșilor, se afla o grădină secretă. Grădina era un sanctuar al naturii, unde fiecare floare, fiecare frunză, și fiecare picătură de rouă părea să fie pictată de mâna unui artist divin. În centrul grădinii, sub un copac bătrân și înțelept, trona o bancă de piatră.

          Pe această bancă, în fiecare dimineață, venea o femeie bătrână. Ea nu era doar o grădinăreasă, ci și păstrătoarea secretelor acestui loc magic. Fiecare plantă îi șoptea povești, iar ea le asculta cu o răbdare nemărginită. Într-o zi, în timp ce soarele își începea coborâșul spre apus, femeia simți o prezență nouă în grădină.

          Era un fluture, cu aripile atât de transparente încât lumina soarelui trecea prin ele, creând un spectacol de culori pe pământul umed. Fluturele se așeză pe umărul femeii și îi șopti la ureche:

Trei doruri

 

Într-un colț de lume, unde cerul se întindea ca o mare de azur și timpul părea să se oprească în loc, trei doruri din trei generații diferite s-au întâlnit. Erau personificate de trei călători care, deși veneau din epoci diferite, împărtășeau aceeași căutare.

          Primul, un bătrân cu părul alb ca neaua, purta dorul generației sale pentru zilele de odinioară, pentru tradiții și pentru comuniunea pierdută. Al doilea, o femeie în floarea vârstei, avea dorul modernității, pentru progres și pentru un viitor mai bun pentru copiii săi. Cel de-al treilea, un tânăr cu ochii plini de visuri, simțea dorul tinereții pentru aventură și descoperire.